Săptămîna pe scurt

in Săptămîna pe scurt

Protestanţii e periculoşi

– Varză de Bruxelles

– Să nu faci ce zice Popa

– Bordelul ,,Udemereu”

– Pensii speciale pentru cîini

– Încă o nuntă regală fără măndel

– De ce copiii din familiile tradiţionale merg flămînzi la culcare

– Mihai Viteazul, adevărata poveste

– ,,Jandarmeriţa a fost bătută de protestanţi”, e convinsă doamna Viorica. Bănuiam noi, deşi nici catolicii n-ar trebui scoşi din culpă. Mai ales ăia care sînt mai catolici decît Papa.

– În continuarea vizitei la Bruxelles, premiera a fost încîntată de artezienele foarte explicite din pieţele publice. ,,Ce frumos fac pipi copiii ăştia!”, ar fi exclamat în faţa apropiaţilor din Parlamentul European, la încheierea vizitei istorice. Gazdele i-au mulţumit pentru sinceritatea-i proverbială şi i-au cerut o reţetă de sarmale-n foi de varză de Bruxelles.

– Străinii vor să pună gheara şi pe ce a mai rămas din România. Scotocesc apele Mării Negre, cutreieră munţii, scarmănă aerul în căutarea ultimelor resurse. Antemergători sînt ticăloşii care ne conduc.

– S-a dus şi ministrul Needucaţiei, V. Popa. Dumnezeu să-l ierte pentru greşelile de exprimare!

–  Paradoxul este că a fost demis pentru o iniţiativă de bun-simţ. Dumnealui dorea ca elevii maghiari să înveţe limba română de la profesori de specialitate, întrucît a constatat că aceştia, deşi făceau patru ore de limba română pe săptămînă, îi răspundeau cu ,,Nem tudom rumano!”. Acum noi nu zicem că domnul Popa ar fi fost uşor de înţeles, dar nici chiar aşa! Dar asta-i regula de bază în spaţiul carpato-danubiano-mafiotic: nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită!

– Şi totuşi, cum se face că dintre toate minorităţile naţionale doar tinerii maghiari nu cunosc limba română? Vă spun eu cum stă treaba. Din cauza structurilor mafiote numite impropriu partide politice, românii îşi dau la cap unii altora, iar golanii de la UDMR profită la maxim de trebuşoara asta. Asta în timp ce şi maghiarii de rînd suferă din cauza aceloraşi probleme de viaţă ca şi majoritatea românilor: sărăcie cruntă, corupţie generalizată, hoţie pe faţă. În plus, copiii lor sînt împiedicaţi intenţionat să înveţe limba română, îngustîndu-li-se orizonturile economice, sociale, culturale. Aşa se face că cetăţenii români de naţionalitate maghiară vor avea mai puţine şanse să se afirme în România din cauza cîinoşeniei interesate a căpeteniilor hortyste de la butoanele bordelului numit ,,UDEMEREU”

– Un copil de patru ani din Oradea e cercetat pentru conducere fără permis, vătămare corporală şi distrugere din culpă. De fapt nu poate fi cercetat, dar dosarul a fost deschis. Micul vagabond îi şterpelise maşina lui ta-su şi plecase după bebeluşe.

– O lege iniţiată de Opoziţie prevede pensii speciale pentru caii şi cîinii care au nechezat, sau, după caz, lătrat, în cadrul Jandarmeriei, Poliţiei şi Armatei, şi au ieşit din sistem. Deci, acolo, pînă şi cîinii au pensii speciale! O fi frumos să fii uman, o da bine la iubitorii de animale, dar ce ne facem, totuşi, cu oamenii, care abia supravieţuiesc cu pensiile minime? Un cîine ar primi 300 de lei pe lună, în timp ce alocaţia unui copil este de 84 de lei! Mai sînt copiii o prioritate în România? Nu mai sînt demult, întrebam şi eu ca să mă aflu în treabă.

– Copiii care fac cel puţin o oră de sport pe zi, se odihnesc între nouă şi unsprezece ore şi nu se chiombează la vreun ecran mai mult de două ore sînt mai inteligenţi decît ceilalţi, au stabilit cercetătorii britanici după studii aprofundate. Dacă ne întrebau pe noi, îi scuteam de atîta muncă. Şi ca să nu mai cheltuiască banii aiurea-n tramvai, le spunem că treaba stă asemănător şi la adulţi. Atîta doar că din cele unsprezece ore destinate somnului, cel puţin trei trebuie dedicate activităţilor de loisir desfăşurate în dormitor cu jumătatea tradiţională. Acest lucru ar trebui precizat în Constituţie, la capitolul ,,Diverse jocuri erotice”.

– Pînă şi domnul Daea s-a convins că virusul pestei porcine n-a venit pe bicicletă sau cîntînd la fluier ca să adoarmă vigilenţa celor de la frontieră. Cică a venit pe o scroafă-n călduri, care, deşi se afla în Delta Dunării, credea că se află în Delta Nilului. Uite ce înseamnă să chiuleşti de la orele de geogra-varză! – Prinţul Nicolae, nepotul regelui Mihai, s-a însurat. Fericitul eveniment, desfăşurat la Castelul Peleş, a fost, de fapt, foarte trist, întrucît fericitul cuplu nu a avut inspiraţia să-l invite şi pe măndel. Care, spre deosebire de tanti Margareta, custodele coroanei imaginare, şi Prinţul Miorlau de Vrăjălien-Lingebliden, ar fi fost prezent, şi, profitînd de nebăgarea de seamă a paparazzilor, ar fi furat mireasa. Şi, dacă ar fi rămas în pană de benzină, ar fi luat-o la ştangă. Cînd ar fi adus-o înapoi, mai mult moartă de plăcere decît vie, ar fi cerut la schimb fie Castelul Peleş, fie o oală cu sarmale. După care ar fi deschis sesiunea de comunicări ştiinţifice ,,Hora miresei”, pe ritmurile interpretate la fluierul piciorului, bonus jartieră, de prea-fericitul prinţ. Dar n-a fost să fie, poate mă invită la divorţ…

– Dacă politicienii români se topesc atît de tare după familia tradiţională, de ce jumătate dintre copiii patriei merg la culcare flămînzi? De ce tinerii căsătoriţi nu primesc nici un sprijin atunci cînd au cea mai mare nevoie? De ce aprigii susţinători ai referendumului au mai multe neveste decît perechi de chiloţi? De ce salariaţii sînt plătiţi precum sclavii pe plantaţie? De ce femeile sînt exploatate în fabricile de textile pînă la epuizare? De ce se dărîmă şcolile pe copii? De ce? De ce? De ce? Nu era nevoie de acest bîlci. Nimeni nu încurajează promiscuitatea morală în societatea românească mai mult decît politicienii. Şi nu, homosexualii n-au nici o şansă în spaţiul muioritic, poporul român are moravuri sănătoase. Noi sîntem normali, nu homosexualii. Să-şi trăiască drama, sau bucuria, după cum consideră, dar să nu încerce să inoculeze ideea că noi sîntem imperfecţi, iar ei sînt cei normali. Nici vorbă. Ei au un defect de fabricaţie.

– Cică românii se gîndesc cu grijă la ziua de mîine nu pentru că ar duce-o rău, ci pentru că asta le este mentalitatea. Asta spun specialiştii în ape tulburi. Cu alte cuvinte, noi nu mai putem de bine, dar ne place să ne prefacem. Cîteodată, am impresia că specialiştii ăştia au absolvit Şcoala de Corecţie a Vieţii la fără frecvenţă.

– Un alt fel de specialist a scris însă ,,Istoria necenzurată a românilor”, din care aflăm adevărata poveste a lui Mihai Viteazul

. – ,,Marile figuri ale istoriei noastre medievale, care n-au apărut la «Măruţă» fiindcă erau mult mai celebre, au fost Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (1593-1601). Bine, bine, de belea a fost şi Mircea cel Bătrîn, şi nici Vlad Ţepeş ori Ioan Corvin nu-s de lepădat. Poate şi alţii pe care nu ni-i aducem aminte acum că ne-a cam lăsat memoria minţii, dar dacă aţi citit cu ochii cît cepele ce am scris noi pînă aici, vă daţi seama şi singuri care mai erau celebri, că sînteţi băieţi deştepţi. Că dacă nu eraţi, nu ne citeaţi cu atîta patimă, că mă şi emoţionez, mai să mă podidească lacrimile de crocodil. Despre Mihai s-au spus atîtea prostii că mă şi gîndeam de unde să mai scot eu altele, mai ales că pe mine mă preocupă numai adevărul istoric pe care cînd îl prind, îl iau de urechi, îl tăvălesc prin făină şi-l fac mai crocant. Cum s-ar spune la mine la ţară, îl dezbrac la pielea goală. Adică îl las fără textilă, ca să înţeleagă ce spun eu aici şi ăştia mai purii. Mihai era fiul Teodorei (Tudorei) din Piua Petrii, care a locuit multă vreme în Tîrgul de Floci de la Gurile Ialomiţei, şi al lui ta-su. Cine era ta-su?! Realitatea e că mă-sa ştie cel mai bine, dar e foarte secretoasă, nu vrea să spună nimic fiind şi cam moartă. Unii zic că ar fi fiul unui negustor mare şi bogat, cam grec de felul lui, dar Alexandru cel Rău a vrut să-i ia glanda considerîndu-l fiul lui Pătraşcu cel Bun la pat. Dacă o fi fost aşa, doar coardele supraelastice de la «Abces direct» pot să ştie, cert este că blîndul domnitor a dat colţu’ în 1557, iar Mihai Viteză a ţîşnit pe lumea asta în 1558. Cum fertilizarea in vitro era exclusă din motive de tradiţie, să acceptăm totuşi, cu jumătate de gură, că bolnăviciosul Pătraşcu a încercat pe ultima turnantă să se vindece de mîncărime în Tîrgul de Floci şi a dat istoriei noastre o personalitate atipică, de care chiar că aveam mare nevoie în contextul ăla istoric. În orice caz, maică-sa nu era o simplă panaramă – la bătrîneţe s-a călugărit ca să i se mai ierte păcatele trupeşti ştiute şi, mai ales, cele neştiute – ci era sora lui Iane Epirotul, banul Craiovei şi, totodată, capuchehaie a ţării la Istanbul. Nu mai zic că unii istorici, care au tras cam mult pe nas praful din arhive, au avansat ideea, dacă-i putem spune aşa, că Iane era de fapt tatăl lui Mihai. Dar nu vă mai spun şi asta, că vă zăpăcesc de tot şi vă creşte colesterolul. Să zicem că a fost fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun şi să mergem mai departe că timpul trece ca un şarpe fără umbră, cărînd cu el neantul istoriei noastre. Paradoxal, dar Mihai era un tip şcolit, scria frumos expresii memorabile, găvărea în turcă şi greacă şi a ocupat dregătorii bănoase (bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei) pînă cînd şi-a cumpărat de la Stambul domnia, făcînd datorii uriaşe, cifrate, cu destulă bunăvoinţă, la peste un milion de galbeni. Pentru hiclenia lui de a ajunge domn a fost la un lat de secure să fie executat de Alexandru cel Rău, pe care-l deranja şi posibilitatea ca acesta să fi fost fiul lui Pătraşcu. Deşi s-a jurat pe toţi sfinţii că nu e os de domn, tot a fost dat pe mîna gîdelui care, clarvăzător fiind – ca toţii consumatorii de şoricioaică – n-a vrut să ne lase fără Unirea forţată de la 1600, a aruncat instrumentul muncii cît colo şi a luat-o la sănătoasa. Bine, bine, nu i-a fost moale nici cînd s-a încruntat Mihai la el, că avea ăsta o uitătură cînd îl deranja peisajul, de te făcea să te teleportezi instantaneu într-o altă dimensiune. Nu vă mai zic că l-a şi admonestat: «- Ce faci, fraiere? Îmi iei grupa sanguină?! Ai uitat că ţi-am salvat viaţa, că erai dependent de pariuri sportive şi ai vrut să te arunci în Bosfor? Bă, eşti mare bulangiu!…» Sinceri să fim, călăul uitase, că avea multe pe cap, dar fiindcă-i tremura mîna, că nu-şi luase jocul de dimineaţă, a ras-o spre primul stabiliment religios unde ţi se luau păcatele cu ţoiul. Sau cu bardaca, după caz. Mihai s-a ridicat din praf – că şi pe vremea aia Bucureştii erau cam la fel -, şi-a luat rămas bun de cele 44 de sate dobîndite prin munca cinstită de mare dregător, şi a şters-o la Istanbul, de unde a revenit în 1593 în calitate de domn, fiind însoţit de o armată numeroasă şi flămîndă de creditori. Fiindcă nu prea avea cunoştinţe despre macroeconomie, s-a pus cu impozitele pe ţară de ziceai că vrea s-o distrugă de tot, nu s-o scoată la vopsea. Pe lîngă birul obişnuit, a mai băgat o dare pentru «plocon şi curama», o taxă nemaivăzută pînă atunci pe «cornăritul oilor şi al boilor», un bir pentru orzul şi grîul trimis turcilor aflaţi în campanie de curtoazie şi jaf împotriva imperialilor, başca nişte miere, sare şi unt. În plus, turcii începuseră să se stabilească la nordul Dunării şi să prade ţara pe cont propriu, fără să fie traşi serios la răspundere. Nu vă mai spun că haraciul ajunsese la 155.000 de galbeni, faţă de numai 8.000 cît era în 1503. Se pare că în Valahia nu era nimeni capabil să numere pînă la 155.000, ceea ce a creat destule bătăi de cap slujbaşilor domneşti care adunau şi mai mult, ca să mănînce şi gura lor ceva mai gras. Băi, treaba era proastă, satele s-au risipit în număr destul de mare, iar mulţi ţărani liberi au devenit rumâni. Că români erau prin naştere. În schimb, boierii, care-l aveau pe reprezentantul lor în fruntea bucatelor, o duceau din ce în ce mai bine. Imaginea internă era naşpa, dar nici pe plan extern domnul valah nu impresiona prea tare şi nici nu inspira prea multă încredere creştinilor, astfel încît călugărul croat Alexandru Cumulovici, trimis al Papei la conducătorii creştini din această parte a lumii pentru a-i atrage în Liga Sfîntă, zicea numai naşpeturi despre el, fiindcă era însoţit la Bucureşti mai mult de turci decît de creştini. Concluzia se impunea de la sine: era omul acestora. D-aia nici n-a considerat că este necesar să mai stea de vorbă cu el, fiindcă, oricum, cînd va veni Aron Vodă, domnul Moldovei, să-l scoată din domnie, va fugi de va mînca pămîntul. Dar pe Mihai îl durea la bască de călugărul Cumulovici, fiindcă nu prea le avea p-astea cu pelerinajele. El era mai mult cu cafteala. Aşa că, din proprie iniţiativă, în 1594, se împrieteneşte cu Sigismund Bathory, căruia îi acceptă toate meandrele concretului, şi cu Aron Vodă, care-şi spăla adversarii hicleni cu sodă caustică. Culmea e că nu făcuse o oră de chimie în viaţa lui, dar îi plăceau experimentele ştiinţifice. Dă cu mătura şi prin sfatul domnesc, unde-i găsim, printre Buzeşti şi alţi viteji, pe Radu Mihnea (viitorul domn şi totodată viitor cuscru al lui Mihai) şi pe Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab. La 13 noiembrie 1394 începe balul. Creditorii, care anterior atacaseră palatul domnesc, sînt chemaţi la vistierie să-şi primească plata. Cum vistiernicul avea nişte treabă la mall, i-au întîmpinat tunarii şi incendiatorii. Care dintre zarafi au avut impresia că scapă din foc au fost măcelăriţi de oştenii domneşti. Tot soarta lui Berilă o au şi cei 2.000 de turci care-l fereau pe Mihai de gînduri necurate pro-creştine, iar distracţia continuă la Giurgiu, Hîrşova, Silistra, Hulubeşti, Stăneşti, Şerpăteşti (unde le-a dat-o-n barbă unor tătari care s-au băgat şi ei în seamă), Brăila, ba şi peste Dunăre, la Rusciuk, Nicopole, Sofia, Turtucaia, ajungînd pînă în Munţii Balcani. Însoţit de dilimani ca fraţii Buzeşti, Albert Kiraly, banul Manta şi alţi practicieni, Mihai bagă spaima în turci, astfel încît unii mai slabi de ţîţînă de prin Stambul îşi cam făcuseră catrafusele. Şi nu fără temei că, dacă ar fi avut un sprijin mai consistent din partea creştinilor, mai că ar fi dat o fugă pînă acolo, fiindcă tot cunoştea oraşul şi-i plăcuse destul de mult. Distracţia a continuat pînă în iulie 1395, însă, în mai, acelaşi an, la Alba Iulia, Mihai acceptă suzeranitatea lui Sigismund, fiind considerat de acum un simplu locţiitor al acestuia, sub denumirea aburitoare de «respectabilul şi magnificul domn Mihai, voievodul ţării noastre transalpine, credinciosul nostru iubit». Cîtă vrăjeală! Vă întrebaţi poate cum de a fost posibil aşa ceva? Foarte simplu: marii boieri din delegaţie nu-l considerau pe Mihai mai presus decît ei şi au vrut să-l pună la respect, închinînd ţara lui Sigismund. Dar evenimentele nu-i îngăduiau lui Mihai să fie mofturos şi nici să se răfuiască cu marea boierime, căreia oricum îi făcuse toate hatîrurile, lipindu-i inclusiv pe ţărani de glie. Cu super-glue de-ăla românesc, din cocă şi apă de ploaie, de ţine peste o sută cincizeci de ani.” – Promouşăn: Nu prea vă place ce citiţi, aşa-i? Uite, vedeţi, d-aia nu-i bună şcoala; vă deşteaptă pînă vă prosteşte. Căscaţi ochii aici, că o sursă istorică zglobie, care a participat la bătălia de la Călugăreni, mi-a dezvăluit adevărul despre celebra înfruntare. N-o să vă vină să credeţi cum s-au întîmplat lucrurile de fapt. Nici eu n-am crezut, m-am zbătut cît am putut, dar pînă la urmă a trebuit să accept adevărul istoric. Brrr, parcă şi acum se zburleşte carnea pe mine….

CONTELE DE MONTE-CRISTO

COMENTARII DE LA CITITORI