Săptămîna pe scurt

in Săptămîna pe scurt

Un veac de singurătate istorică

– Tradiţii ungureşti

– Trei zile lucrătoare

– Rotaţia cadrelor

– Hoţul de la Malu Spart

– Nazistul şi sclemberistul Klaus, Klaus, iar te joci de-a Mickey Mouse!

– Reparaţi-l pe Busu!

– Un jeg cu pretenţii: Sabin Gherman

– Viorica ia atitudine

– Cine este Cozmin Guşă?

– Nemulţumirile Gabrielei

– Ilie Năstase, ultimul set? * Radu Şerban şi alţii (2)

– La 100 de ani de la miracolul înfăptuirii României Mari, ţara e în genunchi. Deposedată de bunurile ei, părăsită de cei mai activi dintre cetăţeni, infestată de politicienii bolnavi de cleptomanie, România se zbate să supravieţuiască propriei biografii. Nu mai e mare demult, şi nici fericită nu mai e. Basarabia, Bucovina şi alte părţi din trupul ţării sînt lacrimi ce se preling pe obrazul gros al Europei. Cinci milioane de români pribegesc prin lume în căutarea supravieţuirii, în timp ce în spaţiul carpato-danubiano-mafiotic prosperă afacerile oneroase, multe dintre ele potrivnice interesului naţional. Străinii veniţi aici cu buzunarele goale s-au îmbogăţit din sudoarea poporului român, folosit doar ca forţă ieftină de muncă, fără a fi parte la împărţirea profitului. În multe domenii economice a fost reintrodusă sclavia, numai pentru ca patronul, indiferent de unde ar veni el, să-şi mărească profitul. Clasa politică este o adunătură de ignoranţi, ticăloşi, trădători de ţară (la vedere), pupincurişti şi curve politice răsuflate. Izul pestilenţial ce răzbate din această cloacă maculeaază aerul şi aşa rarefiat al Patriei. Solidaritatea naţională a fost interzisă prin lege fiind înlocuită cu individualismul feroce. Batjocorirea simbolurilor naţionale a devenit o modă. Patrioţii sînt priviţi chiorîş de fariseii puterii şi daţi exemple de rele practici. A-ţi iubi Patria necondiţionat, dezinteresat, pare o insultă la adresa majorităţii politice, coordonată, de regulă, de alogeni. Un soi de globalism de tarabă siluieşte sufletul românesc. Centenarul a părut că mai mult îi încurcă pe reprezentanţii statului, priponiţi în diferite funcţii, cu rolul de a marca elegant miracolul Marii Uniri, definitivat la 1 Decembrie 1918. Numai diletanţi s-au ocupat de sărbătorirea unui veac de singurătate istorică, adîncind sentimentul de dezamăgire perpetuă din societatea românească. De un an de zile, parcă asistăm la Olimpiada ignoranţilor. Patria nu se serveşte cu gargară şi cu festivism ieftin, ci cu dragoste necondiţionată şi, la nevoie, cu jertfă. Singura jertfă adusă pe altarul identităţii româneşti a fost banul public, care a trecut din buzunarul poporului (bugetul de stat la taclale) în conturile infractorilor mari şi ale hoţomanilor mici. Acţiunile dedicate Centenarului ar fi trebuit să declanşeze energiile naţionale îndelung reprimate de globalişti, de liber-schimbişti şi alţi dihori politici. Nici vorbă de aşa ceva, e o apatie generală de parcă aici nu mai locuieşte nimeni. Orizontul e gri, nici măcar obrăzniciei ungureşti, care sfidează şi dezavuează Marea Unire, nu i se răspunde cu fermitate. Partidele aşa-zis naţionaliste sînt ambalaje fără conţinut. PRM-ul, încăput pe mîinile unor politicieni de tarabă, a dispărut din peisaj. Mutanţii care se autointitulează conducători sînt de o incompetenţă enciclopedică. Cît despre celelalte formaţiuni de dansuri şi bune maniere, nici nu există în conştiinţa publică, deşi, ori de cîte ori se uită în oglindă, au impresia că sînt reale. Cum de este posibil aşa ceva? Cum de s-au întîmplat toate astea? Să fi pierit românismul? Elanul naţional? Nu, nici vorbă. Clasa politică decrepită, infectă, degradantă, a creat iluzia unui deşert naţional prin care bîntuie fete morgane cărînd apă cu ciurul. După ce a băut de mai multe ori, poporul a constatat că nu-i trece setea. Şi s-a încuiat pe dinăuntru. Petre P. Carp spunea, cu oarecare ranchiună fiindcă-i fuseseră înşelate aşteptările politice, că poporul român e atît de norocos încît nu mai are nevoie de politicieni. Atunci, la 1918, n-a fost aşa, dar acum, aşa este; politicienii de astăzi sînt marele ghinion al României centenare. Sînt mai slabi şi decît politicienii comunişti, în ceea ce priveşte descătuşarea energiilor naţionale. Să ne amintim cît de entuziastă era societatea românească în 1968, la sărbătorirea a cincizeci de ani de la Marea Unire. Credea în liderul ţării şi, mult mai important, în destinul ei istoric. Era o perioadă de avînt revoluţionar, de construcţie şi reconstrucţie, de modelare a conştiinţei naţionale, de optimism acoperit de fapte. Astăzi, defetismul este o constantă a societăţii româneşti, viitorul pare o glumă proastă. Nu e o viziune corectă, fiindcă România are tot ce-i trebuie pentru a fi iarăşi ce a fost şi mai mult decît atît. Toate energiile naţionale pot fi restartate de către patrioţii români. Pentru asta nu e nevoie decît de arderea pe rug a clasei politice, cauterizarea rănilor istorice şi aducerea în fruntea ţării a patrioţilor. Restul e muncă, entuziasm şi o ţară mai bună ca afară…

– Aproape jumătate dintre români n-au citit niciodată o carte. Dacă adăugăm şi politicienii, se formează o majoritate confortabilă. – ,,Urăsc societatea actuală. Totul e fals…”. Dacă şi Alain Delon s-a lămurit, treaba-i proastă.

– Ungurii s-au adunat la Sf. Gheorghe ca să ,,comemoreze Centenarul” (?!). Măi băieţi, tare vă mai mănîncă pielea de pe şa! Vreţi un pic de scărpinol? Vă dă tata de n-o să-l puteţi duce, dar parcă nu-i frumos, sîntem europeni, ce naiba?! A, voi sînteţi huni? Scuzaţi eroarea istorică, am crezut c-aţi venit mai tîrziu, cu Arpad. Nu sînteţi voi ăia care haleaţi şaorma direct de sub coada calului? Da? Şi atunci de ce v-aţi schimbat obiceiurile culinare? De ce mîncaţi rahat pe la Sf. Gheorghe? A, din obişnuinţă?! Jos pălăria pentru tradiţiile voastre!

– Oamenii de ştiinţă sînt categorici: persoanele peste 40 de ani nu trebuie să muncească mai mult de trei zile pe săptămînă! Altminteri dau colţul mult mai repede. Primii care au pus în practică recomanadarea, aducîndu-i serioase îmbunătăţiri, au fost parlamentarii români.

– Ultimele schimbări de miniştrii stau sub semnul improvizaţiei. Au înlocuit nişte incompetenţi cu alţii de aceeaşi teapă. Asta se întîmplă de doi ani consecutivi şi la rînd şi a început cu nominalizarea premierilor. Shhaideh, Grindeanu, Tudose, Docilă… Se poate mai rău? Nu se poate, răspunde pesimistul. Ba se poate, ne asigură optimistul.

– Noul ministru al Economiei şi-a început pregătirea pentru preluarea portofoliului încă din 1989, cînd a şterpelit din baza de recepţie de la Malu Spart patru saci cu grîu pe care i-a vîndut cu 1.200 de lei. Pentru cine a deschis ochii mai tîrziu, regimul comunist nu te lăsa să furi din avutul obştesc, dar parcă aveai cu cine să te înţelegi! Bine, în cazul domnului subinginer Bădălău, se pare că a fost predestinare. Să sperăm că nu şi-a ieşit din mînă şi că se va achita cu brio de sarcinile trasate de partid. Mai ales că, la fel ca în tinereţea-i revoluţionară, există posibilitatea unei graţieri.

– Noul ministru al Tineretului de Rit Nou, C. Bogdan Matei, e dispus să voteze Codul lui Hammurabi după ce se va acomoda şi îl va studia un pic. A avut dreptate cine a zis: există două tipuri de profesori; profesori şi profesori de sport care au luat 2,75 la examenul de titularizare în învăţămînt. Din a doua categorie se aleg miniştrii.

– Că şi la Dezvoltare l-au trimis pe unul Ilan Laufer, după ce practicase mersul piticului pe la Mediul de Aaceri. Dar neamţul din fruntea statului i-a recomandat pasul ştrengarului evreului de club. Cum zic gurile foarte rele: nazistul s-a-ntîlnit cu sclemberistul. Ce ironică e istoria!

– Pînă şi lui Iohannis i s-a pus pata pe Olguţa şi a vrut să-i mănînce… mandatul. Cum se temea că va ajunge pe centura politicii, la Transporturi, s-a străduit să-i creeze posibilitatea unei dezvoltări personale absolut necesare. Aşa s-a pomenit Olguţa stăpîna inelelor. Klaus, Klaus, ce-ţi mai place să te joci de-a Mickey Mouse!

– Oricum, Klaus e profund nedrept. Păi cine se pricepe mai bine la tramvaie decît Olguţa!

– Cum s-a stricat Busu, cum s-a bulit vremea! Faceţi ceva, fraţilor, reparaţi-l că îngheaţă inima în noi!

– Cel mai puternic laser de pe mapamondul lumii globului pămîntesc a fost pus în funcţiune la Măgurele. E atît de eficient încît marţienii au renunţat la tradiţionalele grătare din fontă.

– Un jeg absolut: Sabin Gherman. Nu merită mai mult decît un scuipat în ochi. Cine e prostul ăsta? E ăla cu ,,manifestul” ,,M-am săturat de România”, care poartă un prezervativ în loc de fes deoarece se aşază mai bine. Şi-i dă întruna cu autonomia Transilvaniei, făcîndu-le pe plac hungariştilor. Un ticălos de bodegă cu pretenţii de vizionar.

– Viorica l-a apelat pe Klaus pe firul scurt de la dresuri şi i-a spus să-şi schimbe atitudinea (sau altitudinea, sursele noastre sînt confuze deşi nu erau aşa pînă să deschidă premiera gura!), altfel îi dă o bordură în gură de se uită la tiriste printre dinţi. Dacă nu poate dintr-odată, s-o facă pas cu pas (,,şontîc-şontîc”, ca să cităm exact)…

– Un titlu mare a împînzit Internetul: ,,Cine este Cozmin Guşă?”. N-am citit materialul fiindcă ne-am lămurit dintr-o privire: un rahat.

– CSM a stabilit că cererea de revocare a procurorului general Augustin Lazăr e o aiureală de-a domnului Tîndală Tîndărel. Ceea ce nu era greu de anticipat, dat fiind profesionalismul de gang al distinsului bagabont.

– ,,Mă trezesc nemulţumită şi mă culc nemulţumită”, mărturiseşte cu sinceritatea-i proverbială Gabriela Vrînceanu-Firea. Pandele, Pandele, de-asta-mi eşti?!

– O veste zguduitoare: derutatului Mitralieră i-a murit doctorul veterinar.

– Ca în fiecare an, prima zăpadă a luat prin surprindere autorităţile… – Ilie Năstase consideră că a ajuns la ultima iubire. Nu că ar fi descoperit secretul fericirii, bine ascuns de Ţiriac, ci fiindcă, din cauza vîrstei, n-ar mai fi timp de încă două-trei seturi. Deşi nu i-ar displăcea să mai facă un schimb de mingi de pe fundul terenului.

– S-a sfinţit Catedrala Mîntuirii Neamului. N-avea securitate la incendiu, dar, se ştie, lumina divină nu provoacă incendii. Cu toate astea, constructorul a fost amendat cu 10.000 de lei. Nu-i bai, are balta peşte…

– În schimb, în Evul Mediu, pompierii lucrau non-stop. Cel puţin aşa reiese din ,,Istoria necenzurată a românilor”, dacă n-o fi vrăjeală, că nici nu ştii după cine să te iei…- ,,Dar Şerban nu s-a speriat că nici el n-avea toată ţigla pe casă, ca mai toţi căpitanii Viteazului, şi l-a trimis pe tovarăşul Gheorghe Raţ să-i dea vreo două pe spinare, să se înveţe să vorbească respectuos. Ăsta n-a înţeles cum trebuie comanda şi, pe lîngă descăpăţînarea lui Moise Secuiul, a mai ciopîrţit vreo 4.000 de unguri ca să se înţeleagă odată pentru totdeauna că nu te joci cu cuvintele dacă nu stăpîneşti la perfecţie limba română. În continuarea programului războinic, se bate cu tătarii, cărora pînă la urmă le dă un tribut de 15.000 de galbeni ca să nu mai facă ăia focuri de tabără prin Valahia, că aproape nu mai aveau ce arde după atîţia ani de balamuc, şi se împacă cu turcii. Dar lucrurile se îmbîrligă după 1610, cînd maghiarii, conduşi de tînărul diliman Gabriel Bethlen, jefuiesc cumplit, la cumpăna dintre ani (29 decembrie 1610), ţara, comiţînd fapte abominabile, după cum le era «neamul neomenos». Cică Moş Crăciun, care întîrziase la una mai mică decît el, a scăpat cu fuga, însă renii au îmbulinat-o. În criză de inspiraţie şi de soluţii viabile, i-a înlocuit, la repezeală, cu nişte iepuraşi «Playboy» care se înfundaseră în omăt pînă la vărzărică. Urmează mai multe schimbări de ştafetă cu Radu Mihnea, omul turcilor, dar în iulie 1611 apucă să-i întoarcă vizita lui Gabriel Bethlen, pe care-l bate bine lîngă Braşov. Maghiarul scapă cu fuga spre Sibiu pierzîndu-şi cuşma, dar salvîndu-şi viaţa. Radu Şerban n-a avut tupeul lui Mihai să meargă pînă la capăt şi să-şi atribuie conducerea Transilvaniei, ceea ce a fost o mare eroare că, între timp, turcii îl pun domn pe Radu Mihnea în Valahia şi-l caută şi pe el prin Transilvania. Hărţuit şi de tătari, se retrage prin Moldova şi reuşeşte cu greu să ajungă la Viena cu ce a mai rămas din oştirea lui (un sfert), în decembrie 1611. În 1616 încearcă fără succes să-şi reia domnia, iar în 1620 înghite ultima gutuie dulce şi-amăruie. Deşi murise sărac, se bucura de un mare prestigiu şi este înmormîntat la celebra catedrală Sfîntul Ştefan. În 1640 a fost adus şi înmormîntat la Mînăstirea Comana, ctitorie a lui Vlad Ţepeş, dacă vă vine să credeţi, pe care el o fardase destul de bine. A avut trei copii legitimi şi doi nelegitimi. Anca a devenit soţia lui Nicolae Pătraşcu (în 1618), fiul Viteazului, Ilinca s-a ars cu Constantin Cantacuzino devenind mama viitorului domn Şerban, iar Basarab se stinge destul de tînăr. Dintre nelegitimii cunoscuţi doar Constantin ajunge domn, imediat după Matei Basarab, ceea ce nu era de colea. După cum lesne v-aţi dat seama, i-a urmat la domnie Radu Mihnea (1611-1616) care nu era privit cu ochi buni de boieri din cauza faptului că era fiul lui Mihnea Turcitul şi era înconjurat numai de băgători de seamă turci şi greci. Între 1616 şi 1618 mare mahăr este Alexandru Iliaş (ta-su fusese numit domn în 1591, dar n-a mai apucat să ajungă pe tron din motivele ştiute) care pînă la urmă scapă cu fuga, «gol, fără manta», în urma unui complot boieresc condus de Lupu Mehedinţeanul. Complotiştii, dirijaţi de căpitanul Buzdugan, îi vînează fără milă pe grecii din ţară, ceea ce-i va dăuna la ten lui Lupu Mehedinţeanul fiindcă Gavriil Movilă (1618-1620), fiul lui Simion Movilă, îl dă pe mîna lui Skender paşa. Deşi boierul îl sprijinise la preluarea domniei, iar acum venise în calitate de comandant al armatei alături de turcalet, este tras în ţeapă în urma unui ordin venit de la Stambul, unde grecii erau foarte influenţi. Nasol moment, mişto colivă… Între 1620 şi 1623 se întoarce Radu Mihnea, iar între 1623 şi 1627 se juca cu puţa prin ţărîna curţii domneşti Alexandru Coconul, fiul acestuia în vîrstă de numai 12 anişori… Aşa că el nici nu s-a prins ce vor tătarii care invadaseră ţara, supăraţi că fusese înlocuit Tomşa din Moldova, şi nici revoltei slujitorilor nu i-a dat cine ştie ce importanţă. «Ia mai dă-i în pizda mă-sii de bugetari!», ar fi fost auzit zicînd cu dispreţ în timp ce se juca pe consulă. Cum ta-su, care era cu serviciul în Moldova decedează în 1626, mai rezistă şi el, cu proptele puse de socrul său, un grec influent, pînă în 1627 cînd este înlocuit cu Alexandru Iliaş (1627-1629). Urmează ca într-un carusel al morţii Leon Vodă, care se pretindea fiul lui Tomşa deşi era fiu de pescar. Ăsta se pune cu birurile pe ţară şi urmează tradiţionalul complot boieresc, cu sprijin ardelean de data asta, soldat cu o mare cafteală lîngă Bucureşti, în urma căreia decedează şi Preda Floricoiul, ginerele lui Mihai Viteazul. Este mazilit în 1632 şi înlocuit cu Radu Iliaş, fiul lui Alexandru Iliaş, căruia, într-un moment de neatenţie, îi fură tronul Matei Basarab. Cu ajutor de la ta-su se întoarce la Bucureşti, dar tătarii şi moldovenii lui sînt bătuţi bine aşa că şi el îi dă talpă, tot «cu capul gol», o predilecţie a conducătorilor din prima jumătate a Secolului al XVII-lea care se grăbeau să părăsească ringul de dans şi bune maniere. Şmecherul de Matei se deplasează la Stambul şi cu vrăjeala-i proverbială îl cîştigă pe sultan de partea lui. Cît a cîştigat sultanul din trebuşoara asta o să vă spunem după ce se vor termina de numărat pungile de galbeni, că încă se mai lucrează…”.

CONTELE DE MONTE-CRISTO

COMENTARII DE LA CITITORI