Şarpele cu Ochelari (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Degeaba încearcă unii acum să-şi falsifice biografia şi să pretindă că şi ei au protestat atunci – memoria participanţilor nu poate fi siluită şi, de altfel, furtunoasa şedinţă a fost înregistrată pe bandă de magnetofon, era un Tesla mare, la vedere, pe catedră. Am ieşit afară eliberaţi din cătuşele fricii. Un pui de soare cu dinţi aurii zbicea peticele de zăpadă de sub brazii şi mestecenii marelui parc al facultăţii. M-am dus la Tosca, împreună cu colegii mei, Marilena Romanul şi Vasilică Efimov. După două zile, a început vînătoarea. Sosise ordinul de exmatriculare şi arestare a mea şi a lui Reichman! De ce? Cum era posibil? Nu mai trăiam în 1968, ne întorsesem în 1958? Bietul Reichman, îl văd şi acum: mic şi şleampăt, ca atîţia evrei care nu pun preţ pe haine, plîngea pe holul facultăţii, iar conjunctivita de care suferea îi înroşise ochii pînă atunci albaştri.

Numai intervenţia energică a şefului Catedrei de Sociologie, profesorul nostru Miron Constantinescu, ne-a salvat de la un dezastru sigur. Încă de-atunci, am aflat cine se „ocupase” cu sîrguinţă de denunţarea şi lucrarea noastră operativă, ca la carte: Asztalos! Înfuriat că s-a găsit cineva mai tare ca Securitatea pe care el o diviniza şi o considera atotputernică, avea să se agaţe de noi ani în şir. De pildă, în februarie 1969 – la mai puţin de două luni de la evenimentele evocate – m-am pomenit vizitat acasă, în coşmelia de pămînt din mahalaua Rahovei, de doi ofiţeri de Securitate. I-am zărit de la poartă şi am înţeles imediat. I-am invitat în casă, cu o strîngere de inimă. Aceştia i-au spus mamei să ne lase singuri. Săraca mamă n-a crîcnit şi s-a refugiat în magazia de lemne – fiindcă locuinţa noastră n-avea decît o cămăruţă şi o bucătărie, din una în alta, fără uşă, or, anchetatorii nu doreau să aibă martori. Aveau mandat expres să mă ducă la sediu, pentru declaraţii, ceea ce însemna ARESTAREA mea. Timp de mai mult de două ore le-am explicat faptul că nu uneltesc împotriva ordinii de stat, că Basarabia şi Bucovina sînt pămînturi româneşti şi că am citit cartea „Italia lui Mussolini”, de Max Gallo, nu pentru că aş fi vibrat cu ideologia fascistă, ci pur şi simplu pentru că doream să fiu bine informat, fiind student în ştiinţe politice, apoi le-am arătat Biblia, ediţia Operelor Complete ale lui Shakespeare (în original), toată biblioteca mea şi a mamei, cu operele unor clasici ca Rousseau, Goethe, Schiller, Balzac, Stendhal, Eminescu – un asemenea tînăr nu poate fi periculos pentru un stat! Încet-încet, s-au lăsat convinşi.

Am avut noroc că acest maior, pe nume Georgescu, era un om inteligent şi, mai mult ca sigur, în intimitatea lui, gîndea ca şi mine. În încheiere, m-au avertizat în mod serios să mă potolesc, să-mi văd de treabă, fiindcă tot ce voi face şi voi vorbi eu, în special la facultate, ei vor afla. Am dat jos, din cuiul de la uşă (n-aveam cuier, aşa ceva era un lux), haina îmblănită, din piele roşietică, a solidului Georgescu. I-am condus la poartă. Cîinele nostru maidanez, Nori (fusese găsit într-un ianuarie, de mama), se zbătea pe lanţ şi lătra de mama focului. Au plecat. Abia atunci a ieşit şi mama din ascunzătoare. Plîngea. Nici acum nu ştiu dacă de supărare că am fost anchetat de Securitate sau de fericire că, totuşi, am scăpat. Era vînătă de frig. Peste puţin timp, a venit să mănînce Marcu. Era căpitan M.F.A. A aflat ce s-a întîmplat. „Începînd de azi, tot ce vorbeşti tu va fi notat mai ceva decît spusele lui Napoleon” – mi-a spus fratele meu, dar nu pentru că aş fi căpătat eu vreo importanţă deosebită, ci fiindcă intrasem în sfera de interes a teribilei maşinării a Securităţii. Aşa după cum aveam să aflu, porcăria asta tot Asztalos mi-o făcuse. Se ţinea de mine ca un ciuline de coada oii. Pe alţii chiar apucase să-i nenorocească. Ştiu că, de cîteva ori, a fost bătut bine de victimele sale. Dar, diabolic cum e, s-a priceput să stoarcă şi de aici un profit, pozînd în martir pentru cauza comunismului biruitor. Pe colegul nostru Ilie Roşiianu tot el l-a lucrat şi, pînă nu l-a văzut dat afară din facultate şi băgat la zdup, nu s-a lăsat.

Anii au trecut. Fiecare şi-a urmat destinul. Nu ştiu exact momentul în care Asztalos s-a dat peste cap şi a devenit Măgureanu. Cert este că lumea l-a văzut lustruind balustradele pe la Academia Ştefan Gheorghiu, cu acest nume schimbat. Încerca să treacă drept român, dar nu păcălea pe nimeni: fizionomia lui e tipică pentru un honved maghiar, el are un facies asiatic, o strîmbătate a membrelor şi o voce plîngăcioasă, care nu pot induce în eroare, fiindcă exprimă sublimarea a 1.000 de ani sub coviltir, ori pe şaua care presa carnea crudă. Există unguri cinstiţi şi există unguri ticăloşi. Fostul meu coleg de facultate face parte din cea de-a doua categorie. Pe urmă, ca să fiu sincer, i-am pierdut urma lui Asztalos, devenit Măgureanu. Numai grija lui n-o aveam eu. În răstimpuri, cînd ne mai întîlneam la cîte o aniversare a absolvirii şi mai stăteam la taifas cu privire la soarta unora şi a altora – cine mai trăieşte şi cine a murit, cine mai e în ţară şi cine a plecat – am aflat că turnătorul oficial al Facultăţii de Filozofie a intrat în nişte complicaţii primejdioase, muşcînd mîna foştilor săi binefăcători şi devenind – din urmăritor – urmărit. Pagubă-n ciuperci, mi-am spus. Cine a dat vreodată două parale pe un individ care, întreaga lui viaţă, nu trăise decît din tras cu urechea, şi note informative, şi filaj, şi fişe compromiţătoare, şi muşcări de buze subţiri, în aşteptarea răzbunării viitoare? Eu scriam piese de teatru (jucate la Radio de mari actori, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu, Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Ştefan Iordache, George Constantin, Stela Popescu), volume de versuri şi studii istorice – puşlamaua scria prelegeri de marxism-leninism şi Note Informative. Asta a fost, toată viaţa, diferenţa dintre noi.

Dar, surpriză! Ca în filmele alea, în care cineva intră într-o încăpere întunecoasă, bîjbîie să aprindă lumina şi cînd, în sfîrşit, apasă pe comutator, îşi vede prietenii şi rudele aşteptîndu-l cu un tort imens, pentru a-l sărbători – tot astfel Asztalos-Măgureanu a scos iarăşi capul ăla de pasăre tăiată, unde credeţi? Tocmai la procesul de la Tîrgovişte! Atunci, în noaptea aceea de decembrie, cînd am văzut la televizor caseta cu odioasa înscenare şi l-am recunoscut pe fostul politruk-vagabond, care ne otrăvise tinereţea, am priceput că era vorba de un complot bine pus la punct. Deh, fostul căruţaş ungur se maturizase! Devenise din Asztalos-amatorul, Măgureanu-criminalul! Pentru că toţi, dar absolut toţi cei care au participat la mascarada aia infernală, încheiată cu zeci de rafale de mitralieră în trupurile a doi bătrîni – sînt nişte ASASINI. Indiferent ce vor face şi vor spune ei de acum înainte, complotişti alogeni, de teapa unor Silviu Brucan (Saul Bruckner), Gelu Voican-Voiculescu şi Virgil Măgureanu (Asztalos), vor avea mîinile pătate veşnic de sîngele întîiului preşedinte al României, sînge care va cădea pînă la a şaptea spiţă pe capul urmaşilor lor! Încolţit de mai mulţi oameni însetaţi de adevăr, pe tema ce căuta el la acel „proces” – Asztalos a declarat, cu aceeaşi primă pornire către minciună, pe care o are din naştere, că el a fost… martor! Martorul cui, băiete? Al apărării? Al acuzării? Al unei aripi răzleţe din fosta Securitate? Cine te-a trimis acolo, cine te-a chemat, cum ai ajuns la „proces”, tocmai într-o odăiţă obscură a unei cazărmi din Tîrgovişte? Dar, stricăm orzul pe gîşte. Acest pistolar de duzină nu de întrebări are nevoie, ci de o pereche de cătuşe. Fireşte că totul, dar absolut totul, este minciună, în ceea ce-l priveşte. Ca în jocurile copilăriei noastre, cînd intercalam cîte o literă în cuvinte, de la silabă la silabă, pentru a vorbi în criptograme şi a nu pricepe nimeni micile noastre secrete, la acest tîrgoveţ ungur minciuna intercalează fiecare cuvînt şi fiecare acţiune. El minte cînd se trezeşte din somn, cu faţa aia puhavă, de reptilă, care nu se uită în ochii oamenilor, minte cînd se spală pe dinţii putrezi, minte cînd îşi pune ochelarii şi se studiază în oglindă, minte cînd îşi face planul minuţios de atac pe ziua respectivă, pe cine să mai şantajeze, pe cine să mai sperie cu dosare sau cu afaceri frauduloase şi în ce bănci româneşti sau străine să mai depună untura verde a dolarilor agonisiţi prin speculă, şi teroare, şi fărădelege. El însuşi e o minciună pe două picioare, fiindcă şi-a falsificat de atît de multe ori viaţa şi numele, încît să mă taie cineva şi nu voi şti, cînd îl va chema Dumnezeu la judecată şi la osînda cea grea, cu ce nume se va prezenta: Imre Asztalos? Victor Popescu? Ardeleanu? Mihai? Mihăilă? Sebastian? Virgil Măgureanu? Mai vreţi o minciună din tolba plină a căruţaşului? Poftim, după dorinţa inimii: el a declarat recent (dar nu din proprie iniţiativă, ci numai strîns cu uşa, cum face de obicei) că tatăl lui era român şi că numele i-a fost maghiarizat, după care, la maturitate, el şi-a luat numele de fată al… mamei! Extraordinar, ce scărpinare cu mîna stîngă după urechea dreaptă! Dacă ar fi, deci, să-l credem pe acest mincinos de profesie, ca şi pe apărătorul lui, Silviu Brucan (un alt năpîrlit cu nume schimbat), pe Janos Asztalos îl chema Ion Tîmplaru, dar ungurii ăia răi, care au ocupat jumătate din Ardeal, după Diktatul de la Viena, i-au maghiarizat numele, aşa că flăcăul a aşteptat să plece ungurii, s-a uitat în stînga şi-n dreapta, a coborît de pe capra căruţei, întîi pe oişte şi apoi în pulberea drumului, după care, chiuind de bucurie şi pocnind din harapnic peste lanurile de rapiţă, s-a dus glonţ (dum-dum) la Notariat, dar nu pentru a reveni la numele tatălui său, Tîmplaru, ci pentru a lua numele mamei sale, Măgureanu! Aţi mai pomenit aşa ceva? Încă o dată, precizez opinia mea: nu-i o ruşine să fii de altă etnie, am toată preţuirea şi înţelegerea umană faţă de toţi oamenii, cu o singură condiţie, să fie oameni, cu adevărat, nu lepădături care se dezic de ai lor şi umblă cu cioara vopsită. Oare cum i-ar fi stat unui maghiar cinstit, ca deputatul P.R.M. Iuliu Furo, să pretindă că şi numele lui a fost maghiarizat, că pe el îl chema, de fapt, Furcă, nume neaoş de plugar român?! Nu se făcea de rîsul lumii? Diferenţa dintre Furo şi Asztalos este, însă, cosmică: primul are caracter şi îşi iubeşte ţara în care s-a născut, al doilea e o jigodie care a spurcat totul, de cînd a făcut ochi pe lume, minţind, falsificînd, inducînd în eroare, încurcîndu-se în minciuni, fîstîcindu-se cînd a fost prins cu ocaua mică, dar revenind imediat, pe geam, cu o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, fiindcă el nu se dă bătut, are o răbdare de drac. Începutul anului 1990 a fost dramatic. Fostul căpitan de Securitate alerga ca un căpiat, se afla într-o agitaţie vecină cu nebunia. Doar adusese atîtea servicii! Nu fusese el trimis de banda de conspiratori, în judeţul natal Sălaj, la parohia din Mineu, pe 20 decembrie 1989, pentru a sta de vorba cu popa Tökeş şi a şterge orice urmă a declaraţiilor sale privind amestecul străin, în special unguresc şi rusesc, în evenimentele de la Timişoara? Asta, deşi avea să mintă ulterior că „revoluţia” l-a prins în comuna părintească, la tăierea porcului (?!). Un porc să taie alt porc nu s-a prea văzut pe lumea asta, poate pe cealaltă. Nu luase el un avion militar de la Cluj (pentru că în Sălaj nu există aeroport), cu care a fost transportat de urgenţă la Bucureşti? Nu avea să se ducă el, după cîteva luni, chiar la închisoarea din Timişoara (oraşul care îi stîrnea atîtea amintiri de rezident al Securităţii!), pentru a-l cointeresa pe colonelul Gh. Atudoroaie să nu pomenească la proces nimic despre amestecul străin, în special sovietic, în sîngeroasele evenimente? De unde atîta grijă pentru a şterge urmele ruşilor? Iată ce mi-a declarat comandorul Radu Nicolae, în toamna anului 1990, la domiciliul meu: „Eu am fost în conspiraţie cu Iliescu, Măgureanu şi ceilalţi. Dar ne-am certat între timp, nu mi-a plăcut ce au făcut şi pe ce cale au apucat-o. În mod sigur vă spun că, în vara lui 1989, Măgureanu şi încă vreo cîţiva s-au văzut în secret, la Constanţa, cu agenţii sovietici de la Consulatul U.R.S.S. din localitate”. Cam tot pe atunci, în toamna lui 1990, m-a vizitat de cîteva ori la redacţie un cetăţean care mi-a relatat nişte întîmplări incredibile: ,,În urmă cu cîţiva ani, am început o relaţie cu nevasta unui ofiţer. Eu nu eram şi nu sînt nici acum însurat. Nu după mult timp, soţul ei a aflat. Dar, ce curios, nu s-a supărat. Aş spune că – dimpotrivă. Într-o bună zi, atît femeia, cît şi bărbatul m-au rugat să le fac un serviciu: să mă duc într-o excursie în U.R.S.S. (plătită de ei) şi să înmînez unui general de la Moscova o lucrare dentară, care la ei, chipurile, nu se putea face. Atunci a intrat Securitatea pe fir. M-a prelucrat ce şi cum să fac. Am luat lucrarea stomatologică, m-am făcut că mă duc în excursie, dar am dat-o acelora care aşteptau să vadă ce-i cu ea. Ei, bine, înăuntru erau mai multe microfilme ultrasecrete. Asta e totul”. Fireşte, implicaţiile ruseşti sînt mult mai grave şi mai numeroase, vor ieşi ele la iveală. Să revin la complotistul nostru. La începutul anului 1990, ştiind că soacra lui Mircea Dinescu e cetăţeancă sovietică şi îşi plăteşte cotizaţia de membră P.C.U.S. chiar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti, în fiecare lună, ca într-un ritual al fidelităţii – Asztalos s-a dus pînă la sediul Uniunii Scriitorilor. Întîlnirea, relatată cu talent de preşedintele de atunci al acelei instituţii staliniste, i-a prilejuit fostului căpitan de Securitate o întreagă jelanie împotriva evreilor (?!) care sufocă ţara şi nu mai poate trăi din cauza lor. Pe atunci, steaua lui de întuneric şi pucioasă încă era pe orbita galaxiei K.G.B. Nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. După evenimentele tragice de la Tîrgu Mureş, s-a hotărît crearea Serviciului Român de Informaţii. Idee bună, de altfel. România era singura ţară din Europa care, timp de 3 luni, nu avusese Servicii Secrete. Dar, pe cine a hotărît Ion lliescu să instaleze în fruntea S.R.I.? Pe vechiul lui ortac de comploturi prin parcuri şi prin locuinţe secrete din Pantelimon. Practic, un ungur.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“,  290, din 24 ianuarie 1996)

COMENTARII DE LA CITITORI