ŞARPELE MINCIUNII (1)

in Editorial

Păstrăm, din înţelepciunea vechilor hinduşi, o frază memorabilă: „Dinaintea unui om care minte lumea se dă înapoi ca dinaintea unui şarpe”. Prea mulţi şerpi nu are România, în comparaţie cu India, unde o statistică stabilea că mor cam 500.000 de oameni pe an din pricina muşcăturii lor. Dar, cu siguranţă, noi avem mai mulţi mincinoşi decît indienii. Pentru simplul fapt că aici, la noi, s-au adunat toată scursura Byzanţului, toată drojdia Galiţiei şi Fanarului şi nu întîmplător Dunărea expiază în Mare pe teritoriul nostru – tocmai pentru că în mod parcă predestinat aduce toate mîlurile infecte ale Europei, toate dejecţiile mai mult sau mai puţin reziduale. Asta-i soarta noastră, n-o mai putem schimba. Singura speranţă de regenerare morală a acestui popor sînt marile rezervoare etnice româneşti – atît ţărani, cît şi muncitori – care deocamdată nu au acces la exerciţiul puterii. Fiecare popor are marile sale virtuţi şi micile sale defecte, judecăţile trebuie făcute individual şi, la urma urmei, ticăloşia n-are naţionalitate. Şi tot înţelepciunea ţăranului nostru ne scoate din impas, cu o vorbă veche de sute de ani, ca icoana Pantocrator care lăcrimează de Paşti: „Totul e să fie omul om, ce-mi pasă de sîngele care-i curge prin vine?!” Destui maghiari ne acuză că sîntem organic împotriva lor, dar puţină lume ştie că directorul artistic al Casei de Filme „Danubius”, pe care o vom inaugura în curînd, este secuiul Soby Cseh – un mare artist şi un excepţional caracter, care a făcut o foame crîncenă alături de cei doi copii ai săi atît înainte de Revoluţie, cît şi după, dar nu fiindcă ar fi minoritar, ci pentru că cinematografia română era şi este dominată de tîlhari.
Puţină lume ştie cît ne-am luptat noi, înainte de Revoluţie, împotriva inerţiei şi a mafiei, ca să-i putem face un loc sub soare acestui artist rar, pe care orice cinematografie din lume l-ar plăti în aur, dacă ar emigra. Tot astfel, sîntem acuzaţi de ani şi ani de zile cum că am fi antisemiţi, ceea ce iarăşi este o mare minciună. Şi vă spun de ce. Puteau nişte antisemiţi, ca mine şi ca Eugen Barbu, să acorde vreme de vreo 15 ani premiile revistei „Săptămîna” la vreo 20 de artişti evrei? Ajunsesem la un moment dat să avem ca semnatari în „Săptămîna” 8 evrei şi 7 români, aşa s-a întîmplat, chiar făceam haz de situaţia asta, exact în toiul unei campanii demolatoare împotriva noastră declanşată de „Europa liberă”.
Şi încă ceva: domnul profesor universitar N. Mihăescu, tatăl marelui grafician de la „New York Times”, Eugen Mihăescu, la cine a apelat cînd Securitatea îi dăduse fiica afară din serviciul pe care îl avea la Ministerul Turismului, pe motive de dosar?! Nu cumva la noi? Şi nu ne-am dus noi de două ori, în decurs de două luni, la ministrul de atunci al Turismului, Nicolae Gavrilescu, ca să o angajeze pe femeie la loc, fiindcă nu avea copilul ei ce mînca? Domnilor Mihăescu senior şi junior, de ce aţi uitat atît de repede binele pe care vi l-am făcut? Oare făceau aşa ceva nişte antisemiţi? Vedeţi dvs., problema e delicată, dar dacă tot e democraţie şi putem spune astăzi lucrurilor pe nume, haideţi să ne lămurim. Nimeni n-are nimic împotriva minorităţilor, mai cu seamă într-o ţară bună ca pîinea lui Dumnezeu, aşa cum e România. Nu sîntem nici măcar absurzi, ca unii cetăţeni din ţara vecină, Bulgaria, care mai zilele trecute au început greva foamei, ca nu cumva să se introducă limba turcă în şcolile unde învaţă copii musulmani. Nu sîntem, de asemenea, de părerea grecilor, care au ridicat la rang de politică de stat nivelarea tuturor, fără a se recunoaşte nici o minoritate: toţi locuitorii Greciei sînt consideraţi cetăţeni greci, prin lege, deşi asta ar putea să ne doară tocmai pe noi într-o măsură mai mare decît pe alţii, deoarece acolo trăiesc, după opinia mea, cel puţin 600.000 de fraţi de-ai noştri, aromâni. Dar să nu ne uităm în ograda altora, să privim în bătătura noastră. Şi ce vedem noi în bătătura noastră? Vedem că se minte sistematic, că se abuzează, că unii minoritari întreţin o stare tensională din ce în ce mai gravă, pe care au grijă să o transmită forurilor mondiale ca fiind generată de românii intoleranţi şi barbari. Cu minciunile ungureşti ne-am obişnuit, liderii maghiari sînt programaţi genetic să mintă, să calomnieze, să creeze confuzie, să inducă în eroare opinia publică internaţională. Indiferent cum te-ai purta cu ungurii, indiferent ce facilităţi le-ai face, ei vor fi veşnic nemulţumiţi, pentru că din nemulţumire se naşte cearta, iar ei de ceartă au nevoie, de scandal cu orice preţ, pentru a rupe peceţile tratatelor de pace şi a trasa cu satirul noi frontiere. Primim la redacţie cam 1.000 de scrisori pe lună şi cam tot atîtea vizite – şi aproape toţi cei care ne scriu ori ne caută se referă la obrăznicia fără margini a ungurilor, la minciuna devenită tactică de luptă a liderilor udemerişti. Pentru noi, aceste epistole şi vizite reprezintă cel mai bun eşantion al stării de spirit a populaţiei româneşti. Ungaria practică o ridicolă cacialma politică, aşa cum a făcut de sute de ani, însoţindu-se tot timpul cu mai-marii zilei, ori dînd de înţeles că le este acestora foarte utilă şi că în jurul ei gravitează interese politice fundamentale. Casa Comună a Europei nu va putea funcţiona niciodată atît timp cît Comunitatea internaţională nu va proceda la o spălare serioasă a creierului unguresc, la reeducarea masivă a caracterului abject al politicii Ungariei dintotdeauna, pentru a o debarasa de ifosele de primă-doamnă a zonei, pentru a o învăţa să-şi pedepsească prima copiii atunci cînd aceştia practică omoruri bestiale, aşa cum în lumea civilizată nu s-a mai petrecut de la invazia mongolă. Aidoma unei maimuţe bete, care visează costume multicolore şi podoabe ale unei nobilităţi fanteziste, Ungaria dă un spectacol jalnic pe scena politică a Europei: face ploconeli în fata puternicilor apusului, ridicîndu-şi fundul roşu spre cer pînă îi cade tichia verde din cap – dar imediat se întoarce spre noi, românii, slovenii, sîrbii, croaţii, adică barbarii de la coada continentului, şi ne stucheşte printre dinţi, ţipă strident, ne ameninţă cu laba ei păroasă, atinsă de răpciugă, cum că dacă nu facem sluj ca la circ o să ne bată cu vergeaua şi vom muri de foame. Cum poţi să stai într-o Casă Comună cu o asemenea ţară primejdioasă, duplicitară, care tot timpul a aşteptat momentul prielnic în Istorie pentru a-şi ataca vecinii, pentru a fura ceva, pentru a pedepsi şi umili? Martor ne este bunul Dumnezeu: noi le-am întins mîna în Istorie de mii de ori, dar ei ne-au muşcat-o, ne-au pîngărit-o, şi cum dragoste cu sila nu se face, n-avem decît să-i aşteptăm să atace din nou – vom şti cum să ripostăm şi, de altfel, va fi şi ultimul lor atac migrator din Istorie. Ne-ar trebui cam 100 de pagini de revistă săptămînal pentru a reflecta toate atacurile iresponsabile ale ungurilor din România şi din exterior împotriva ţării noastre, pentru a reproduce jignirile grave care sînt aduse cetăţenilor şi copiilor români, pentru a dezarticula, cu exemple de necontestat, întreg mecanismul crimei pe care îl ung metodic revizioniştii maghiari.
Şi ce fac în vremea asta majoritatea publicaţiilor noastre? Nu numai că nu iau atitudine faţă de tupeul unguresc nelimitat, dar chiar ne atacă pe noi, ca fiind fascişti şi criminali! Recapitulaţi puţin, cu ochii minţii, colecţiile publicaţiilor „Expres”, „România literară”, „Dreptatea”, „Cuvîntul”, „22”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „ Luceafărul”, „Baricada” şi ale altora care se pretind iubitoare de civilizaţie şi chiar de ţară. Aţi văzut pe undeva vreo luare de poziţie faţă de actele samavolnice, probate cu dovezi palpabile, pe care le-au săvîrşit ungurii în Transilvania, fie în 1940 – 1944, fie după decembrie 1989? Aţi văzut oare pe undeva studii sau medalioane consacrate marilor evenimente ale istoriei naţionale, ca Răscoala lui Horea ori Revoluţia lui Tudor? Se gîndeşte oare cineva – în afară de „România Mare”, dar şi de „Timpul”, „Europa”, „Dimineaţa”, „Tricolorul”, „Totuşi iubirea” şi alte foarte puţine publicaţii – la marii tribuni ai acestei ţări, la idealurile noastre fundamentale de Independenţă şi Unitate, la geneza Poporului Român, la priorităţile şi actele de pionierat pe care le-au făcut compatrioţii noştri în aviaţie, medicină, fizică etc.? Nici vorbă, toţi au alte preocupări: cum să îşi compromită adversarii cu orice preţ, cum să se dezbare mai repede de propriul lor trecut comunist, cum să se pună bine cu vreo ambasadă sau agentură străină de spionaj, cum să-i prezinte pe bieţii mineri ca pe nişte criminali de război, cum să-i dea mai repede jos pe Iliescu şi Roman, cum să îşi vîndă şi ei fiţuicile publicînd poze cu femei goale şi trivialităţi greu de imaginat… Şi, fireşte, cum să mintă sistematic, diabolic, nefrenat. Că „România Mare” e organul central al S.R.I. (zice „Baricada”), că Eugen Barbu a omorît sute de evrei prin Transnistria (zice „România literară”), dar şi că are 1.000 de oi la munte (zice Mircea Dinescu la radio), că subsemnatul s-a mutat abuziv într-o vilă cît un transatlantic, că învîrte milioanele cu lopata, că nici măcar nu e creştin ortodox, că bea pînă cade sub masă, că are un frate colonel de Securitate, că umblă după el cu garda lui Ceauşescu (zic multe publicaţii – pistol, care, nemaiavînd gloanţe, încearcă cu disperare să facă măcar rost de capse). „Amestecînd un singur adevăr cu o mie de minciuni“ – zice Cervantes în „Don Quijote”, şi astfel vom spune şi noi, pentru că delatorii noştri publici nu sînt chiar proşti, ei se agaţă de un cap de aţă al adevărului, după care deşiră un ghem uriaş de minciuni.

(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 15 martie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI