ŞARPELE MINCIUNII (2)

in Editorial

Metoda e asta: de pildă, e adevărat că Eugen Barbu are o casă la Poiana Ţapului, care, în realitate, e o cabană din bîrne, cumpărată în urmă cu un sfert de veac cu suma de… 40.000 de lei; de aici, însă, începe demenţa, cabana devine o vilă gigantică, cea mai mare din munţii patriei, iar pe lîngă vilă, normal, se întind şi cîteva sute de hectare de păşuni mănoase, pe care pasc turme de mioare ce vor fi duse curînd de satrap la sacrificare! Priviţi şi o altă mostră: de cîteva luni, presa joasă, de beci, a pus mîna pe o telegramă de-a mea din primele zile ale lui decembrie 1989 şi aleargă cu ea triumfătoare, ca o raţă cu cotorul de măr în cioc. În realitate, acea telegramă – pe care am trimis-o în 10 exemplare, la 10 lideri politici, pe faţă, în văzul lumii – era cea mai mare demascare a cenzurii, a călăului culturii bucureştene, Tudor Gheorghe, care îmi masacra o comedie pusă în scenă la Teatrul Tănase. „Nu – zic bandiţii de azi – eşti delator!” Cînd voi avea mai mult spaţiu, am să public acea telegramă, care îi va umili pe mulţi „dizidenţi” prin formidabilul ei curaj! Interesele falşilor ziarişti sînt două: de a compromite un om prin orice mijloc şi de a-şi face atractivă publicaţia, de
a-şi vinde şi ei marfa prin diferite subiecte de scandal. Din păcate pentru ei, marfa nu se prea vinde, lumea s-a cam lămurit. Şi atunci intervine miracolul: cîteva echipe de piraţi strecoară maculatura asta soioasă în baloţii cu „România Mare”, practică un comerţ condiţionat, vînzînd revista noastră numai dacă sînt cumpărate şi „Expres”, „Dreptatea”, Baricada”, „Caţavencu” etc.
Dar patria, patria unde e? Scrie oare cineva frumos şi despre ţara asta? O apără oare cineva? Nici pomeneală, doar n-o să cereţi gangsterilor sentimente naţionale! În aceeaşi transă de minciuni se înscrie şi un recent interviu pe care C. Nistorescu şi G. Pruteanu (personal, n-am auzit decît de primul) l-au dat la „Europa liberă“. Concluzia lor era una singură şi, fireşte, coincidea cu a ungurilor: desfiinţarea „României Mari”! Nu ne miră, întrucît în „Expres” şi nu în altă parte a apărut în februarie 1990 un articol demenţial, în care Poporul Român a fost jignit cum nu şi-au îngăduit nici măcar horthyştii: se scria acolo că noi ne-am născut din drojdia şi din hoţii armatei romane, că am trăit sute de ani de subistorie şi că, desigur, sîntem cel mai laş popor din lume! Şi tot în „Expres” şi nu în altă parte a apărut o imensă ofensă adusă generalului-colonel Paul Cheler, pe care un sărman retardat ca acest Nistorescu îl numea Moş Teacă al oştirii… Niciodată n-a apărut vreo ştire, în această revistă, despre încercările sistematice ale ungurilor de a introduce arme în Transilvania, incidente popularizate şi comentate în schimb pe larg de alte publicaţii, pe baza concluziilor elaborate de organele de poliţie. Cum o să fim naivi să cerem să apară aşa ceva, cînd „Expres” se pare că e finanţată cu bani sosiţi de la Londra, unde, după cum se ştie, ungurimea a pătruns bine de tot sub plapuma nobilimii?! Bine că se publică în schimb cele mai iresponsabile atacuri împotriva instituţiei prezidenţiale, a armatei, a poliţiei, a minerilor, practicîndu-se un dispreţ grosolan faţă de istoria neamului românesc!
Dar să trecem mai departe şi să vedem ce veşminte mai poate îmbrăca minciuna. Pomenisem la începutul articolului de stimabilii noştri conaţionali evrei. Timp de mai bine de 10 ani, cineva tot a avut interesul să ne picteze în culori de mari antisemiţi, deşi n-am fost niciodată aşa ceva şi nici nu vom fi. Zadarnic am încercat să explic că, în ceea ce mă priveşte, eu am avut o ceartă personală cu rabinul Moses Rosen, care îl jignise grav pe Eminescu, numindu-l, în 1980, dar şi în 1990, fascist, rasist, huligan etc.
Înainte vreme nu mă asculta nimeni, am fost de vreo 3 ori interzis în presă din pricina indestructibilei prietenii a rabinului cu Ceauşescu; acum însă, dacă tot e libertate, pot să mă apăr, în sfîrşit, şi să arăt cum au stat lucrurile. Din păcate pentru ideea de adevăr, minciunile care se spuneau atunci de către rabin, preluate imediat de „Europa liberă” şi o parte a presei israeliene şi mondiale, se repetă şi azi. De pildă, se spunea că într-o poezie de-a mea am folosit expresia „jivinele mozaviriei pier” şi că termenul mozavirie se referă la religia mozaică.
Inepţia asta o spunea mai ales un fost dogmatic stalinist, Iosif Fetran, ajuns acum şeful publicaţiei „Revista Mea” din Tel Aviv. Lupta era inegală, pentru că eu nu mă puteam apăra în nici un fel, încasam lovitură după lovitură care, în mod regretabil, nu pe mine mă şubrezeau, ci inima sărmanei mele mame, care se frămînta pentru orice, pînă a intrat în pămînt. Astăzi, pot în sfîrşit să îl culturalizez pe acest Petran, ca şi pe alţi calibani, trimiţîndu-l la cronicile vechi ale ţării: acolo va vedea că mozavirie înseamnă cu totul altceva, e vorba de termenul arhaic pentru vrajbă, neînţelegere. Ce mi s-a mai pus în cîrcă, în acelaşi diapazon al minciunii? Că eu am publicat o poezie în care îi ameninţam pe evrei că îi voi spînzura în cîrligele abatoarelor! Cumplită chestiune, cum să nu, ţi se încrîncenează carnea pe tine numai cînd auzi! Dar ce ne facem că nu eu am publicat o asemenea monstruozitate, ci… Ion Cristoiu, în Suplimentul Literar-Artistic al „Scînteii Tineretului”, unde era redactor-şef?! Aş putea pretinde acum ceva scuze? Eu zic că da, dacă nu chiar daune morale! Dar, iată o altă minciună, poate mai mare şi mai dramatică decît toate. O anume Elena Ştefoi (care spăla cratiţele regretatului poet Nichita Stănescu, doar-doar va căpăta un certificat de talent din partea generosului spirit!) mă acuză în mizera publicaţie „Contrapunct” de nişte fapte abominabile, cu multe rădăcini şi ramificaţii. Întrucît n-am avut acces la acea revistă, care pesemne că se trage numai în cîteva exemplare, voi reproduce ecoul pe care atacul l-a avut în „Dreptatea” ţărăniştilor, din ziua de 2 martie 1991: „Din articolul «Campanii şi întrebări» de poeta (?!) Elena Ştefoi luăm cunoştinţă de epigrama semnată Sima (dar nu şi Horia!) apărută în anii epocii de aur în publicaţia «Săptămîna» a d-lor Barbu – Tudor la moartea lui Valter Roman. Suna aşa: «Moisă Şmilă a murit/ Tare bine s-a gîndit/ De murea şi Ruhla lui/ Nu mai eram datori nimănui»“. Aici, Elena Ştefoi şi Petre Stoica (care se zice că a scris nota din „Dreptatea”) vor să dea două lovituri: 1) să arate lumii cît de antisemiţi sîntem noi; 2) să ne pună rău cu Petre Roman, pentru că, vezi Doamne, atacul nostru antisemit era prilejuit de moartea tatălui său. Adevărul este însă cu totul şi cu totul altul. Acea epigramă nu are absolut nimic comun cu noi: 1) ea a fost publicată în 1983, la Editura Minerva, chiar de către un istoric literar evreu, într-o amplă culegere de folclor; 2) în revista „Săptămîna” ea a fost reprodusă la Cronica de librărie (în contextul semnalării elogioase a cărţii!) de către fostul secretar-general de redacţie, Ion Lotreanu, care semna acea rubrică cu pseudonimul Al. Sima, dacă nu mă înşeală memoria; 3) avînd în vedere faptul că imediat Moses Rosen a sărit ca ars, făcîndu-se a uita că epigrama a apărut chiar într-o carte publicată de amicul şi coreligionarul său Zigu Ornea, Eugen Barbu a apreciat că totul a fost o lucrătură, un pretext pentru a obţine desfiinţarea revistei, aşa că i-a desfăcut contractul de muncă lui Ion Lotreanu; la asta a contribuit şi comportamentul cel puţin ciudat al lui Lotreanu, care strecurase reproducerea epigramei după ce Secţia de Presă a C.C. al PCR şi Comitetul de Partid al Capitalei dăduseră viza (cenzura) pe şpaltul revistei; 4) partea dramatică abia acum începe, fiindcă, înşelat în aşteptările sale, dîndu-şi seama că promisiunile lui Zigu Ornea şi Nicolae Manolescu de a-l face „mare” erau nişte baliverne, neputîndu-se apoi obişnui cu această situaţie, Ion Lotreanu a înnebunit şi s-a spînzurat după un an; şi martor ne este Dan Mutaşcu că aşa s-au petrecut lucrurile; 5) în fine, epigrama aceea (care nu ne aparţine nouă şi pe care nici n-am văzut-o decît publicată fraudulos) n-avea nici o legătură cu moartea lui Valter Roman, care nu s-a produs în 1983, ci în 1985. Deci, ce mai rămîne din acuzaţia de antisemitism, atît de minuţios plăsmuită? Pulbere şi fum. La fel cum nu s-a ales nimic dintr-o altă acuzaţie, tot atît de mincinoasă, dar ceva mai veselă în substratul ei, pe care am lăsat-o intenţionat la urmă. Veţi vedea de ce sînt în stare unii, care aveau (şi mai au!) interes să inventeze cu orice preţ antisemitism în România. În noiembrie 1987 mă aflam la Viena, cu prilejul meciului de fotbal Austria-România. Era noaptea tîrziu, pe stadionul din Prater, fulguia şi bătea un vînt de gheaţă, iarna se apropia cu paşi repezi, mai ales că în mijlocul continentului cade oricum mai devreme decît la noi. Ce legătură au toate astea cu problema naţionalităţilor, sau cu politica? O să vedeţi că au. Amărîţi şi zgribuliţi, aşa cum au fost mai pretutindeni peste hotare, ziariştii noştri îşi aveau dormitorul în… Biserica ortodoxă română din Lowentrasse nr. 8, mai exact la subsolul ei, unde se află un fel de bibliotecă a Coloniei române. Înspăimîntaţi de frigul de afară şi cu bagajele aşezate destul de incomod în acel spaţiu atît de strîmt, unde nici apă nu aveam, ne-am îmbrăcat cu ce-am găsit la îndemînă, numai cald să ne fie. În ceea ce mă priveşte, am luat la repezeală un pulovăr gros de pădurar, verde-închis, cumpărat dintr-un magazin bucureştean. Fatală eroare, impardonabilă lipsă de diplomaţie! După numai o lună, m-am pomenit încondeiat în aceeaşi publicaţie necinstită şi antiromânească, din Tel Aviv, pe nume „Revista Mea”: în articolul „La meci”, un caşalot fără cultură şi fără ruşine, pe nume Sorin Cunea, se vaită în faţa umanităţii întregi că l-a văzut la Viena pe marele legionar de la Bucureşti, în carne şi oase, şi că aveam cămaşă verde, ca orice fascist, desigur. Acum, ce era să creadă lumea care nu mă cunoaşte? Că sînt iremediabil pierdut, că am fascismul în sînge şi nu mă pot abţine nici măcar prin Europa, defilînd cu cămaşă verde prin patria lui Hitler, sub privirile îngrozite ale unor sărmani evrei! Apocaliptice acuzaţii, fără doar şi poate. Numai că totul e o băşică de peşte ieftin, din alea pe care le spărgeam cu piciorul în copilărie. Dacă ar fi să îi judecăm după haine pe toţi care mai au culoarea verde (forestierii, unii militari, suporterii echipelor irlandeze ş.a.) sau pe toţi cei care în drapelul naţional au această păcătoasă culoare (italienii, libienii ş.a.) ar însemna să avem cîteva sute de milioane de fascişti în omenire. Ceea ce nu e cazul. Am încercat apoi la Atena, tot cu prilejul unui meci de fotbal al naţionalei, să-i explic la masa presei lui Nicu Munteanu de la „Europa liberă” că acest Cunea e un mincinos sinistru şi că i-a păcălit cu bună ştiinţă pe toţi, pentru a stoarce bani şi a poza în Simon Wiesenthal, dar degeaba, impresia era creată! Să mai amintim de modul necivilizat în care rabinul Rosen maculează orice demers al nostru pentru o bună convieţuire cu evreii? Recent, în „Curierul Naţional”, dumnealui ne batjocoreşte pentru formularea „nobila comunitate evreiască din România”, care apăruse în revista noastră. Ce nu-ţi place la cuvintele astea, domnule Rosen? De ce scuipi mîinile care se întind evreilor? Aşa te învaţă religia pe care o predici?
Dar, şarpele minciunii se unduieşte amăgitor, ca şi şarpele monetar, şi prin oraşul greviştilor-terorişti, Iaşul nostru drag, Mafia care ştrangulează din ce în ce mai mult spiritul românesc a pus stăpînire şi pe revista „Cronica” – exact în acelaşi oraş unde în urmă cu 1 an Al. Dobrescu îl punea la punct pe abuzivul rabin Moses Rosen, care se pare că n-are loc sub soare din pricina crucii de la Bellu a lui Eminescu. Acum, „Cronica” a căpătat o foarte… cronică boală antiromânească, aşa că un anonim Dorin Popa îi ia un interviu doamnei Tamar Samash, consilier la Ambasada Israelului în România. Priviţi cum sună unele dintre reflecţiile reporterului, grăbit şi el să apuce de picioruş o bursă dată de Joint: „În unele publicaţii de la noi cum este «România Mare» care nu a fost primită în AZR, iar directorul ei, Eugen Barbu, a fost chiar exclus din Uniunea Scriitorilor din România, apar din considerente îngust naţionaliste articole denigratoare la adresa celorlalte naţionalităţi, în special la adresa ungurilor şi a evreilor. Dvs. cum priviţi asemenea acte? (…) Această atitudine a lor blochează Occidentul în tentativa de a se apropia de ţara noastră?” Nu se înţelege prea bine dacă prin „ţara noastră” acest lingău înţelege România sau Israelul, dar, mă rog, să trecem mai departe. Iată ce răspunde d-na Samash, care, dacă ar fi avut bun-simţ, nu s-ar fi amestecat în problemele interne ale României, aşa cum nici noi nu ne băgăm în chestiunile care, din păcate, se mai petrec în teritoriile arabe ocupate, deşi elementele nu suportă comparaţie. Răspunsul ei doct, ca de Ana Pauker, sună astfel: „Neîndoielnic, aşa este! Cred că articolele din «România Mare» sînt foarte rău văzute în Occident. Şi este păcat pentru ţara dumneavoastră. E păcat, pentru că oamenii din Occident voiau să vadă o altă Românie, una nouă. Şi cred că nu-şi au locul în noua Românie demersuri precum sînt cele din «România Mare», manifestări şoviniste şi rasiste“. Haideţi să o luăm copăcel: 1) Deci acest nenăscut pe nume Popa Dorinel ne toarnă în public la diplomaţia israeliană, fără pic de ruşine – pentru reciprocitate, închipuiţi-vă un ziarist israelian care la Tel Aviv se plînge unui diplomat român de rasismul unei reviste evreieşti!;
2) Aflăm de la nefericitul ăsta că „România Mare”
n-a fost primită în AZR – asta probabil că înseamnă Aprozare, Zarzavaturi, Rădăcinoase, sau alte parascovenii, pentru că nu ne putem închipui că iniţialele sînt de la Asociaţia Ziariştilor Români, întrucît noi
n-am cerut niciodată să facem parte din aşa ceva, nici nu ne interesează şi, ca să fim modeşti pînă la capăt, o singură pagină din revista noastră valorează cît toate asociaţiile şi societăţile în care au pătruns turme întregi de anonimi; 3) ne mai spune dulăul Papadopolinei, în stil caragialesc, că noi blocăm Occidentul în tentativa de a se apropia de ţara noastră – parcă şi văd acest Occident, ca o locomotivă, încercînd în disperare să se apropie de hotare, pufăind cu nerăbdare, doldora de bunătăţi, dar noi, bicisnici şi nemernici ce sîntem, am blocat şina cu bidoane şi buşteni, ca nu care cumva să se apropie ăsta, cum îi zice, Nenea Occidentul; 4) în sfîrşit, noi îi „denigrăm“ de mama focului pe evrei şi pe unguri, după ce, fireşte, ungurii îi denigraseră ei pe evrei, prin 1940 – 1944, ducîndu-i ca pe vite spre cuptoarele lui Hitler – dar asta uită Dorinel să ne spună, sau poate că nu ştie. Trecînd la răspunsurile abuzivului consilier israelian, madam Samash, o rugăm să producă dovezi din care să reiasă că „România Mare” e şovină şi rasistă. Poate că şovini şi rasişti sînt şi cei cca. 50.000 de semnatari ai adeziunilor la Comitetul Naţional pentru Apărarea Revistei? Ar fi recomandabil ca ministerul nostru de Externe să o întrebe în ce ţară crede că se află: în Uganda? În Patagonia? Ce fel de diplomat este ea? Ce limbaj foloseşte? Chiar vreţi să tragă ţara asta obloanele şi să nu vă mai primească pe nici unul pe aici? Ehei, nu-i bine deloc, dragi prieteni unguri şi evrei, se pare că vă cam daţi mîna pentru nimicirea acestei ţări şi mie, unul, nu-mi place asta. Şi cum ai vrea dumneata, doamnă Tamara, să fie România, ca să o placă Occidentul, adicătelea şi Israelul, care e inima Occidentului, deşi se află taman la polul opus, în Orient? Poate că ar trebui să îi lăsăm pe coreligionarii matale să conducă nu 100 de posturi-cheie, ci 10.000, atunci ne-ar place Occidentul, fireşte. Poate că ar trebui să-i lăsăm pe unguraşi să măture toată Transilvania de „valahii împuţiţi”, atunci am fi cu adevărat o Românie nouă, cum să nu, ce ne-ar mai pupa pe gură, ruseşte, de trei ori, Occidentul vostru. Pe ungurii care ne umilesc bestial, la noi acasă, nu-i vede „Cronica” din Iaşi, pe rabinul Rosen care tipăreşte o carte de „Memorii“ mincinoasă de la un capăt la altul, nu-l vede femeia-comisar, bine că sîntem văzuţi noi, care cerem cel mai simplu lucru din lume: să ni se respecte demnitatea naţională, la noi acasă! Toate articolele, serialele şi poemele pe care
le-am tot publicat noi de-a lungul anilor, şi le publicăm şi azi în „România Mare”, împotriva fascismului, a legionarilor – uite că nu sînt luate în seamă, pentru că aşa e ordinul, să fim ştampilaţi ca nazişti! Culmea este că funcţionarii acestei respectabile ambasade nu le văd deloc pe odraslele marilor legionari, care practică pe faţă o politică de extremă dreaptă, trec sub tăcere ieşirile psihopate ale tuturor acelora care îl acuză în presa de opoziţie pe dl. Petre Roman că ar fi evreu (inclusiv atacurile lui Mircea Dinescu), nici nu se sinchisesc de alianţele stranii între sionista şi legionarii de la „Europa liberă”, sau de pe la unele publicaţii din România! Nu, pur şi simplu se doreşte suprimarea revistei noastre, pentru că noi nu sîntem înregimentaţi nicăieri, nu ascultăm de biciuşca vreunui stăpîn, nici măcar francmasoni sau homosexuali n-am devenit şi, colac peste pupăză, avem o audienţă fenomenală la Poporul Român! Nu ştiu cum
să-i facem mai bine să înţeleagă pe toţi agenţii străini care colcăie ca puii de viperă prin România – în frunte cu cei de la Mossad, ce se zice că domină piaţa noastră – că împotriva voinţei acestui popor nu pot face nimic, sînt neputincioşi!
Ar mai fi multe de spus. Şi toate se subordonează acestui cumplit pluton de execuţie care este Minciuna. Minciuna care îi face pe evreii de la „Europa liberă” să se pupe frăţeşte cu foştii legionari sau cu odraslele de legionari, minciuna care îi face pe ungurii din România şi de aiurea să mitralieze ţara asta pînă o va podidi sîngele pe nas şi pe gură, minciuna care a inundat ca o igrasie pestilenţială o bună parte a presei noastre, vîndută străinătăţii, doar-doar va aduce Poporul Român la disperare, doar-doar li se va dubla solda în dolari şi forinţi, doar-doar vor mai rămîne din România numai vreo 5 judeţe, în jurul Bucureştilor. Ei, bine, cu acest gigantic Leviathan al minciunii, noi o să ne batem pe viaţă şi pe moarte şi în fiecare zi veţi avea un Mărăşeşti!

Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 15 martie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI