Sateliţii

in Cãlcîiul lui Ahile

Trecerea în nefiinţă a celei care a fost Iolanda Balaş, mi-a amintit o seamă de întîmplări din viaţa regretatei dispărute. De exemplu, nu voi uita răspunsul pe care l-a dat cu prilejul unui interviu în perioada cînd era preşedintele Federaţiei Române de Atletism şi se reduseseră foarte mult subvenţiile pentru sport :„Noi vom înlocui banii cu pasiune “. Şi aşa a fost. În acea perioadă, s-a muncit cu multă pasiune. Mă refer mai ales la munca antrenorilor. Totuşi, această frumoasă acţiune de a înlocui banii cu pasiune, merge pînă la un punct. Astăzi, cînd, de asemenea, sîntem în criză cu banii pentru sport, mi-am amintit de o întîmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, vreo cincizeci, cînd omul reuşise să construiască primii sateliţi artificiali ai Pămîntului. Îmi amintesc totul atît de bine, de parcă s-ar fi petrecut ieri.
Se convocase o şedinţă de analiză cu toţi antrenorii loturilor olimpice din ţară, şedinţă prezidată de conducătorii sportului din acea vreme. Antrenorii fuseseră invitaţi să ia cuvîntul, să-şi arate realizările. Se înscriseseră mulţi la cuvînt. Dar primii care au luat cuvîntul fuseseră întrebaţi de şefi: „Bine, bine, tovarăşe. Lasă fleacurile astea! Spune cîţi campioni mondiali ai făcut, cîte titluri europene ai obţinut în acest an?”. Iar cînd amărîtul de antrenor încerca să se justifice că nu a avut condiţii, că lucrează cu juniori sau alte necazuri, era întrerupt din nou: „Luaţi banii degeaba! O să vă dăm afară! Treci la loc!”. În sală, se făcuse o linişte mormîntală, iar cei înscrişi la cuvînt bîiguiau că nu mai au nimic de spus, deoarece problema fusese atinsă de antevorbitori (!?).
În această atmosferă tensionată, urcă pe estradă la cuvînt regretatul „Ninel” Steriade, antrenor de atletism şi om cu mult duh. Nu apucă să spună cîteva cuvinte şi este întrerupt cu neroada intrebare: „Cîţi campioni mondiali ai făcut?”. În acest moment, „Ninel” pune mîinile în şold, se întoarce către şefi şi spune tare şi răspicat: „Apăi, măi tovarăşi, nu se pot face sateliţi artificiali ai Pămîntului în Potcovărie!”.
A fost o explozie de aplauze furtunoase. Toată sala în picioare, descătuşată, bătea frenetic din palme în faţa unor şefi albiţi-livizi de furie şi, mai ales, de frică. Deveniserăm un vulcan în erupţie. Nimănui nu-i mai era teamă, iar şefii, la terminarea „răzmeriţei”, i-au ascultat ca nişte mieluşei pe cei care acum aveau curaj să vorbească.
Cît de actuală este, şi astăzi, această istorioară!

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI