Scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu, recipisa Registraturii C.C. al P.C.R. cu nr. 38.975, din 5 iunie 1989

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Tovarăşe Ceauşescu,

Vă înaintez alăturat carnetul meu de membru de partid şi legitimaţia de ziarist AGERPRES – act care reprezintă demisia mea din ambele calităţi. Această hotărîre deosebit de gravă a fost determinată de:

1) Hotărîrea funcţionarilor Primăriei Capitalei de a demola casa din Strada Buzeşti nr. 5, unde a locuit Mihai Eminescu, în anul 1882. Imobilul nu are o deosebită valoare arhitectonică, dar prezintă o uriaşă valoare simbolică, dat fiind faptul că aici a scris Poetul Naţional capodopera „Luceafărul“ şi cea mai însemnată parte a publicisticii sale. Voi adăuga la toate acestea şi faptul că acesta e ultimul imobil bucureştean, aflat încă în picioare, care păstrează urmele trecerii lui Eminescu. Sacrilegiul este cu atît mai revoltător – şi veţi fi de acord cu mine că numai de aşa ceva n-avea nevoie România exact în anul Centenarului Eminescu. Pentru a vă da seama de modul banditesc în care au procedat (tovarăşii Necşoiu, Bârceri şi alţi corifei ai demolărilor bucureştene), vă voi informa că, în urmă cu cîteva zile, au dat jos placa de marmură evocatoare, noaptea, pe furiş, ca să nu mai ştie lumea ce a fost acolo. Toate demersurile mele pentru oprirea acestei crime s-au soldat cu eşecuri, iar tovarăşii Constantin Mitea şi D.R. Popescu ştiu adevărul, dar nici ei n-au avut mai mult succes. Chiar acum o oră, mi s-a citit la telefon rezoluţia acestui vicepreşedinte Bârceri, de către secretara sa, din care reiese că imobilul nu prezintă nici o valoare, că intră în planul de sistematizare şi că numai o intervenţie a conducerii superioare îl poate salva. De-a lungul ultimelor zile, am propus o altă soluţie, beneficiind şi de sprijinul moral al tovarăşului general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu şi al arhitectului-şef al Capitalei, Paul Focşa: translarea casei în alt loc, eventual la Muzeul Satului, unde s-ar putea amenaja un mic lăcaş Eminescu, care să devină un loc de pelerinaj, în special pentru tînăra generaţie.

Cu cîteva manuscrise originale, fotografii şi obiecte care au aparţinut poetului, s-ar putea deschide un mic muzeu, lucru care ar fi un cîştig şi pentru mai buna cunoaştere a lui Eminescu în lumea largă, întrucît la Muzeul Satului vin foarte mulţi turişti străini.

Adjunctul ministrului Apărării Naţionale, invocat mai sus, mi-a spus telefonic că este de acord şi că militarii vor pune bucuroşi umărul la operaţiunea de translare, mai ales că e vorba de o căsuţă măruntă, uşor de deplasat pe două traulere. Numai Primăria nu vrea! În eventualitatea nefastă că se va demola această bijuterie a memoriei româneşti, chiar în preajma aniversării unui veac de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional – Istoria va judeca foarte aspru generaţia noastră! Vă rog să mă iertaţi pentru acest semnal de alarmă, dar nu e bine ce se întîmplă…

2) Un alt motiv care mă determină să comit acest gest este situaţia mea dramatică: de cîţiva ani, sînt un autor aproape interzis în ţara mea, pe care am cîntat-o în atîtea poeme şi cărţi! Concret, din anul 1986, n-am mai reuşit să public nici un volum, deşi am predat cîtorva edituri mai multe manuscrise: „Recviem pentru mama“ şi „Elegii pentru vietăţi“ (versuri) precum şi „Patriarhale“, „Istorie bucureşteană“ şi „Alerg după o Stea“ (publicistică). Nimeni nu mă publică, ba că nu sînt în planul editorial, ba că nu e momentul etc. Dar de ce nu sînt în plan? Pentru că nu mă includ ei, instrumentaţi de acest Mihai Dulea, satrapul cel mai feroce din Istoria Culturii Române. Răzbunarea inumană a acestui Dulea pleacă de la următoarea întîmplare: în decembrie 1986, în cadrul unei vizionări de film desfăşurate la C.C.E.S., mi-am îngăduit să-l critic vehement, de faţă cu toată lumea, pentru modul anti-românesc şi păgubos în care masacrează Cultura. N-am fost singurul, poziţii similare au avut şi scriitorii Eugen Barbu, Titus Popovici şi Fănuş Neagu. Şi iată că personajul mă ţine minte, îmi plăteşte poliţa şi mă persecută în mod diabolic!

3) Tot datorită persecuţiei lui Mihai Dulea, care încearcă să ne intimideze pe toţi, vorbind mereu în numele „Cabinetului 2“ – îmi sînt blocate două scenarii de film. Întîiul se numeşte „Anul Nou cu bucurie”, în două serii, şi este consacrat Epopeii rezistenţei populare româneşti în perioada 1916-1918, care a culminat cu Unirea cea Mare şi Veşnică de la Alba Iulia. Ani de zile m-am documentat pentru acest scenariu, care acoperă o mare lacună în cultura noastră – toţi au scris pînă acum despre rezistenţa armată, dar prea puţini au abordat faptele legendare ale grupurilor de partizani care au şubrezit cu tenacitate ocupaţia germano-austro-ungaro-bulgaro-turcă. În scenariul meu este vorba despre Grupul Putna, condus de eroul Vasile Chilian, care avea să sfîrşească în faţa plutonului de execuţie, în vara de foc a anului 1917. Desigur, totul este o frescă amplă, transfigurată artistic, în care apar şi marii tribuni ai acelor ani cruciali, în înlănţuirea unor fapte istorice: Nicolae Iorga, Ionel I.C. Brătianu, Vasile Lucaciu, Eremia Grigorescu ş.a. La recomandarea regizorului Sergiu Nicolaescu (care intenţionează să realizeze acest film, apreciind scenariul la superlativ), am obţinut referate elogioase din partea istoricului Mircea Muşat şi a unui colectiv de specialişti de la Centrul de Cercetări pentru Teorie şi Istorie Militară. Şi totuşi, scenariul se prăfuieşte, de peste 2 ani, în sertarul acestui Dulea, iar directorul Casei de Filme 5, care mi l-a comandat, îmi spune că realizarea lui ar costa prea mult. Dacă un asemenea film nu facem, atunci ce filme facem noi, tovarăşe Ceauşescu? Mi s-a recomandat apoi să scriu un scenariu de actualitate, pentru că acesta ar fi imperativul momentului. L-am scris, el se intitulează „Fîntîna secretă“ şi este o comedie inspirată din practica de vară a unor studenţi la Istorie, pe un şantier arheologic din Transilvania. Numai că vigilentul Dulea mă pîndea, aşa că nici acest film nu se realizează, ceea ce seamănă a batjocură şi boicot împotriva mea. În felul acesta, sînt împiedicat să-mi fac meseria prin care îmi cîştig existenţa, fiind, parcă, pedepsit pentru că sînt mai harnic decît alţii. Oare nu e păcat de toată munca mea, de sutele de nopţi albe pe care le-am irosit scriind nişte lucrări pe care numai în cîteva secunde acest trădător de ţară le-a anihilat complet?! Voi adăuga, la toate acestea, şi soarta incertă a piesei mele de teatru „Toată lumea ştie fotbal“ – o comedie socială, care se tot repetă de vreo 6 luni la Teatrul Tănase, din Bucureşti, dar iată că funcţionarii de la C.C.E.S. şi Primărie nu vor s-o includă în repertoriul ferm, deşi ea este aprobată de C.O.M.-ul teatrului. Am ajuns, oare, un copil-problemă al acestui regim?

4) Un alt motiv al deciziei mele este cenzura infernală care domneşte în presa română. Astfel, de peste 4 ani, numele meu este complet interzis la Radio şi la Televiziune, fără un motiv plauzibil. Atunci cînd mai sînt recitate poezii de-ale mele, sau se interpretează cîntece pe versurile mele, numele îmi este trecut sub tăcere, de parcă aş fi un autor de folclor, adică anonim. Ca să fiu sincer pînă la capăt, acest tratament îmi face mai mult un serviciu decît un deserviciu – pentru că, în situaţia catastrofală în care se află programul televiziunii conduse de acest figurant, pe nume Petre Constantin, ar fi o imprudenţă pentru un scriitor să devină părtaş. Exasperaţi, milioanele de cetăţeni ai ţării au ajuns să intercepteze programele televiziunilor din ţările vecine, anomalie care constituie o gravă lezare a demnităţii naţionale. În privinţa cenzurii propriu-zise a presei scrise, vă aduc la cunoştinţă că aceasta este mai sufocantă ca oricînd, deşi noi ştim că prin Decret Prezidenţial cenzura a fost desfiinţată în România, iar aceasta ar fi trebuit să fie una dintre mîndriile socialismului românesc. Cum oare s-a ajuns aici? Noi, cei care lucrăm sau colaborăm la „Săptămîna“, avem 3 cenzuri: a Comitetului Central, a Primăriei Capitalei şi a Consiliului Culturii. Adăugînd la toate acestea şi cea de-a 4-a cenzură, cea interioară, a autorilor propriu-zişi, cărora le este teamă să mai scrie – vă veţi da seama cît de dificil este să ne exercităm profesia. De ce, oare, sîntem trataţi ca nişte răi cetăţeni, de ce, oare, sîntem suspectaţi la tot pasul? Scriitorul Eugen Barbu are cîteva dosare voluminoase cu toate articolele şi creaţiile literare cenzurate la „Săptămîna“ în ultimii ani, de unde se vede ce luptă grea şi inegală sîntem siliţi să dăm, aproape număr de număr, cu aceşti cerberi ai noştri, care, în treacăt fie spus, au lefuri incomparabil mai bune decît ale acelora care muncesc efectiv. Nici măcar articole de sport nu mai putem scrie, peste tot sînt vînate greşeli politice şi intenţii subversive.

5) În sfirşit, ultimul motiv care mă determină să comit acest gest disperat este de ordin familial: Primăria Capitalei refuză, cu îndîrjire, să îmi atribuie un mormînt pentru osemintele regretatei mele mame. Ea a fost tot ceea ce am avut mai scump pe lumea asta, s-a prăpădit în condiţii tragice, de proastă îngrijire într-un spital bucureştean, şi iată că acum nu pot să realizez o modestă construcţie funerară! Actualul loc unde se află înmormîntată este într-un fund de cimitir, meschin, fără căi de acces, nu pot să pun o floare, că se fură imediat, ce să vă mai stric dispoziţia – am o mare piatră pe inimă din cauza asta! Împreună cu unii funcţionari de resort, am găsit un loc liber, care este al nimănui din 1929, prin urmare, de exact 60 de ani – dar tovarăşii Necşoiu şi Bârceri nu vor să mi-l atribuie, zicînd că nu le permite legea. Dacă există, cu adevărat, o asemenea lege, atunci este una proastă şi inumană. Un înalt funcţionar al aceleiaşi primării mi-a spus textual: „Maestre, dacă dumneata rezolvi cu mormîntul, eu mă îmbăt!“. Acum se poate îmbăta sănătos, n-am rezolvat şi nici nu mă mai umilesc, dar vă rog să reţineţi că acesta nu e un limbaj adecvat faţă de un om aflat în nenorocire, cum sînt eu, tovarăşe Ceauşescu: eu refuz să cred că în România anului 1989, după 45 de ani de socialism, un poet al acestei ţări nu poate cumpăra 2 metri pătraţi de pămînt pentru a-şi înmormînta, după datină, mama! Aici nu mai e vorba de umanism, ci de batjocură! Oare pînă într-atît s-au abrutizat funcţionarii Primăriei? Ce le cer eu? Nu cer nici vilă, nici funcţii de conducere, nici alte privilegii – cer un mormînt pentru o mare româncă din Ardeal, care, întîmplător, a fost mama mea. În vremea asta, toată lumea ştie că se fac afaceri pînă şi cu mormintele, eu nu sînt delator, dar o comisie serioasă de anchetă ar putea stabili lucruri foarte grave.

Acestea sînt motivele majore care m-au determinat să mă autoexclud din partid şi din presă. Ştiu că vor veni vremuri grele pentru mine şi pentru familia mea, dar le voi suporta cu fruntea sus… Personal, nu mai pot face parte din acelaşi partid cu călăii mei, ai Culturii Române şi ai familiei mele! Vă rog, totodată, să nu îngăduiţi organelor specializate ale Ministerului de Interne să-mi însceneze vreo provocare, pentru că ar fi mare păcat: eu sînt un om cinstit şi sărac. Asigurîndu-vă că nu voi întreprinde nimic împotriva ţării care m-a născut, vă rog, în încheiere, să consideraţi că nici un demers nu mă va întoarce din hotărîrea pe care am luat-o. Uneori mă bate gîndul sinuciderii, sînt şi foarte bolnav, o nevroză insuportabilă mă face să iau cîte 10 medicamente pe zi: nu ştiu ce se va întîmpla cu viaţa mea, dar îmi iau libertatea să sper că vor veni vremuri mai bune pentru un scriitor cinstit, care şi-a închinat întreaga viaţă Idealurilor nobile ale României.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista „România Mare“,

  1. din 15 iunie 1990)
COMENTARII DE LA CITITORI