Scrisoare către Tribun

in Război corupției

Mult iubite Maestre,

Este pentru prima dată şi întîia oară, cum ar zice un personaj al genialului Caragiale, cînd mă adresez dvs., eu, un modest dascăl de la ţară, poet şi publicist, ca să fiu în ton cu autorul „Scrisorii pierdute” cu acest apelativ. Abia acum îmi dau seama că trebuia să-l folosesc mai de mult. Îl meritaţi cu prisosinţă. Sînteţi mare. Mare de tot. Mult mai mare decît piticii care, vorba lui Eminescu, nu fac altceva decît să se lustruiască pe ei. Majoritatea sînt mediocrităţi pe care le înfieraţi, fără milă, într-un superb articol-pamflet din „România Mare”. Da, mărturisesc că vă admir pentru temeritatea dvs. Ăştia sînt în stare de orice. Nu vedeţi cum zornăie ei cătuşele la urechile şi-n capul prostitului popor, batjocoritului neam, umilitului popor, sărăcitului neam? N-o vedeţi pe godzila măruntă la creier cum ameninţă ’mneaei Parlamentul, de parcă ea ar fi cea mai mare şi mai tare în Ţara Românească? Sau poate că este? Cel puţin aşa se comportă, aşa dă de înţeles, de la înălţimea staturii sale eroice. Interesant este, dacă n-ar fi şi dureros, că nu se ştie dacă cei (cele) ce taie şi spînzură amu (vorba hîtrului humuleştean) nu par nici dînşii/ dînsele curaţi. Dvs. chiar demonstraţi că nu sînt. Dar joacă acest rol, cuprinşi de ameţitoarea, nesecata beţie a Puterii. În faţa acestui spectacol, destul de foarte sinistru, te-apucă nu doar rîsul-plînsul lui Nichita, te-apucă şi o imensă durere şi revoltă. Îmi vine să-mi schimb sentimentele şi să-mi fie milă de Elena Udrea, săraca, transferată într-o cămăruţă răcoroasă la Tîrgşor, un sat din cîmpia flămîndă a Ploieştilor. Între timp, ea a ajuns acasă, fiind în arest la domiciliu.

Stimate maestre, nu pot pentru ca să mă pot abţine. Citind în profunzime, ca de obicei, cu pixul în mînă, penultimul număr al revistei „România Mare“, am realizat că, în materie de pamflet, nu aveţi rival. Sînteţi de departe cel mai tare. Degeaba se vor zbate nătărăii să vă denigreze, aruncînd cu tone de noroi în persoana Tribunului. Apa trece, pietrele rămîn, iar Corneliu Vadim Tudor e o stîncă. Citesc şi recitesc ce-aţi scris. Nu mă înşel, nu e nici o urmă de subiectivism. Parafrazîndu-l pe Silviu Brucan (alias Saul Bruckner), pot spune: ,,Aveţi sclipiri de geniu”. Toate articolele semnate şi nesemnate (nu puteţi să-mi spuneţi că „Alcibiade” nu sînteţi dvs.) mustesc de sarcasm, de adevărul crud, de revoltă. Sînt incendiare, cum ar spune un prieten scriitor, Ion Machidon. Dar ele înseamnă artă. „Balada Oanei Zăvoranu” îşi poate găsi locul în orice antologie a pamfletului românesc, cum ar fi creaţiile lui Tudor Arghezi. Iar celelalte texte, în proză, cu titluri adecvate şi atît de inspirate – „Bezna din mintea bolnavă a unei maimuţe la menopauză (?!)”, „Formidabila solidaritate a mediocrităţilor”, „Senatul nu se lasă încălecat de godzila fără frunte (dar cu tupeu) Kövesi!”, „Nu trebuie să-ţi fie milă de Satana!” – au primit calificative, după cum urmează: „dureros de adevărat”, „extraordinar de foarte bun”, „destul de foarte excelent”, „tare de tot”. Aprecierile mele sînt la superlativ, fără ironie, doar că v-am parafrazat. Maestre Vadim, vă mulţumesc nu numai pentru că mă publicaţi, vă mulţumesc şi pentru că existaţi, iar spiritul ni-l luminaţi. Printre atîtea ,,buruieni” care încearcă să iasă din umbră în lumea asta blestemată, dominată de hoţi, de canalii şi de numeroase şi agresive mediocrităţi, sînt fericit că avem un falnic stejar, care rămîne neclintit, neîncovoiat de furtuni. El este maestrul Corneliu Vadim Tudor. Cu domnia-sa, speranţa românilor nu poate să moară. Cu respect,

George Militaru

COMENTARII DE LA CITITORI