Scrisoare cu gust de cireşe amare

in Tabletă de scriitor

Acum, cînd anul este la un pas să-şi închidă porţile şi zilele scurse vor rămîne file prăfuite în calendar, ne gîndim ce am putea scrie. Să facem un bilanţ al realizărilor noastre, sau să trecem în revistă amintiri despre prietenii noştri care au plecat la cele veşnice? Să scriem, oare, despre ceea ce nu am făcut, deşi am fi putut realiza multe lucruri plăcute pentru sufletele noastre, dar nu am reuşit din cauza unora şi a altora? Am gîndit să scriem despre noi, dar s-ar fi interpretat că ne lăudăm şi, după cum se ştie, lauda de sine nu miroase-a bine. Totuşi, ceva trebuie să scriem, că timpul ne presează, iar gazeta nu are vreme să stea în pregătire pentru teascurile tipografice. Am putea să scriem ceva legat de această lună a sărbătorilor de iarnă, cu clopoţei de vînt în brazi şi caiere pufoase, prelinse din cascade de nori ca nişte bivoli fioroşi. E noapte, şi gîndurile nu ne dau pace, iar inspiraţia nu vine spre a le aşterne pe hîrtie; se pare că aceasta ne-a părăsit, după o noapte de frămîntări prelungi, fără să ştim de ce. Dar, sîntem fermi şi nu cedăm pînă ce nu ducem la capăt ceea ce ne-am propus.
E decembrie, şi oamenii trebuie să citească despre lucruri frumoase care, măcar în această lună, să le aducă veselie pe pervazul inimii. Ce am putea scrie? Să sunăm la prieteni ca să le cerem un sfat, o părere – nu este o soluţie. Muza nu s-a înstrăinat de noi şi ne şopteşte la urechi să scriem despre Revoluţia românilor din decembrie, de acum 27 de ani. Şi ne şopteşte foarte serios, cu ton de comandă, de parcă ar fi şeful nostru. Doamne, cum de se înfurie… Nu avem cuvinte pentru a o lămuri că nu e bine. Destule lacrimi au curs atunci. Nu vrem să întristăm pe nimeni, mai ales că, peste tot, lumea este într-o fierbere continuă cu aprovizionarea. Bucurie… veselie… muzică, şi noi să vorbim taman despre semenii noştri care au murit nevinovaţi, crezînd într-o Libertate adevărată şi nu în vorbele poleite ale politicienilor care au tras sforile pentru gheşeflurile lor, înfometînd ţara şi poporul. Nu e un subiect pe care să-l dezbatem tocmai acum. Se pare că patinăm pe loc, că nu găsim subiectul care să ne mulţumească. Atunci, ne întrebăm ca oameni de bună-credinţă: ce e de făcut, astfel încît să încheiem acest an măcar cu un dram de linişte şi să nu mai auzim de vreo nenorocire sau de vreo amintire care să creeze indispoziţie? Cum să facem să scăpăm de această luptă istovitoare? Cu glasul tăcut şi cu îngrijorare, deschidem televizorul: poate vom auzi vreun colind strămoşesc sau vom vedea imagini cu copii jucîndu-se prin nămeţi, care să ne insipire… Culmea, ştire bombă: o familie de români a sfîrşit îngheţată de frig în propria locuinţă sărăcăcioasă, fără geamuri şi uşi, cu pereţii gata să se prăbuşească peste ei.
Doamne, cît am vrut să dezbatem un alt subiect măcar acum, cînd, afară, iarna îşi continuă mersul firesc. Şi cît am ţinut să scriem despre bucuria oamenilor! Dar micul ecran, cu ştirile sale, ne-a dat peste cap bunele intenţii. Poate anul care vine va fi mai îngăduitor cu noi, iar poporul acesta va avea noroc de vremuri mai bune, care să aducă zîmbet şi veselie pe chipul românilor, iar noi să fim mai concilianţi.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI