Scurt istoric al relaţiilor româno-ruse

in Polemici, controverse

Istoria relaţiilor româno-ruse se întinde pe o perioadă lungă de timp. Dacă luăm în calcul relaţiile comerciale, de schimb de mărfuri, care s-au extins invariabil în plan social, cultural şi politic, obîrşia acestor relaţii trebuie căutată în Evul Mediu, în arealul cuprins între Principatele Române (cu precădere Moldova şi Ţara Românească) şi o Rusie în plină extindere. Dacă privim în trecutul istoric, observăm că, datorită legăturilor terestre facile, ţările române au avut legături comerciale strînse cu centrul Europei, spre est şi nord, precum şi spre sud. S-a ajuns, astfel, ca aceste ţări să aibă economii complementare, adică fiecare ţară are nevoie de produsele celeilalte şi invers.

Relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna contondente şi nu au avut doar efecte bilaterale negative. Sigur, anexarea Basarabiei la 1812 şi lipsa de loialitate a Rusiei de la sfîrşitul Războiului de Independenţă din 1878, cînd am fost excluşi de la masa tratativelor de pace şi ne-au fost răpite judeţele din sudul Basarabiei, au contribuit la deteriorarea relaţiilor româno-ruse. Revoluţia bolşevică şi constituirea URSS au blocat relaţiile bilaterale, iar ultimatumul lui Molotov, din 26 iunie 1940, a creat o reacţie endemică anti-rusească în mentalul colectiv românesc. Şi totuşi, dincolo de complexitatea vecinătăţii cu un imperiu expansionist, ca de altfel cu toate imperiile pentru care spaţiul românesc a devenit un spaţiu de interes vital, au existat şi momente istorice pozitive privind relaţiile româno-ruse de-a lungul istoriei, de fapt, excepţia care poate confirma regula.

Cultivarea bunelor relaţii cu Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir menţionează primele încercări, începînd din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului”, continuînd cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă, o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste”. Se cunoaşte că, de-a lungul timpului, înrudirea între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea relaţiilor diplomatice.

Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk, din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrîngerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lîngă activitatea sa de consilier, se dedică, la Sankt Petersburg, scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină, la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”. În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa, în anul 1723, fiul acestuia, Antioh Cantemir, continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.

Expunem cîteva exemple din îndelungata istorie a relaţiilor româno-ruse, ce pot oferi o percepţie realistă a legăturilor dintre români şi ruşi, dintre un popor care şi-a apărat mereu glia şi un alt popor, care şi-a extins permanent vastul teritoriu, într-o paradigmă imperială.

  • În 1479, Ştefan cel Mare şi-a căsătorit tînăra domniţă Elena cu Ivan Ivanovici cel Tînăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului Elenei, într-o Europă de sud-est, dominată de turci.
  • În 1656 s-a încheiat Tratatul diplomatic dintre voievodul Gheorghe Ştefan şi Marele Ţar al Moscovei. Din Secolul al XVI-lea, cînd Bugeacul (sau Basarabia) a fost smuls din trupul Moldovei de către Baiazid al II-lea şi Soliman I, boierii moldoveni protestaseră şi respinseseră numirea în scaunul de domnie a lui Ştefan Lăcustă, care le fusese impus de sultan, din cauza faptului că voia să-i cedeze acestuia şi zona Nistrului, şi zona de pe malul Dunării, pînă la marginea munţilor. Neputîndu-se bizui pe ajutorul Germaniei sau pe cel al Poloniei, ea însăşi poftind aceste teritorii, boierii moldoveni vor căuta alianţe cu statul rus, întărit prin moştenirea puterii cazacilor şi prin cucerirea Kievului. Tratatul stabilea următorul acord: ,,Toate locurile, teritoriile şi cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a desprins de Moldova, cuprinzînd Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă Principatului Moldovei iure hereditari (cu drept de moştenire)”. (N. Iorga, „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe”, p. 240).
  • Tratatul de alianţă ruso-moldovean, semnat la 13 aprilie 1711, se încheie între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir: „Hotarele Moldovei, respectîndu-se toate drepturile ei străvechi, sînt acelea constituite de Nistru (Cameniţa, Bender, cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Ţara Românească, Transilvania şi Polonia, după împărţirea care a fost făcută”. Tratatul recunoaşte că Basarabia, cunoscută sub numele tătar de Bugeac, este provincie moldovenească ocupată nelegitim de turci: „Ţara Moldovei îşi va redobîndi frontiera de pe Nistru, ca şi Bugeacul cu toate cetăţile lui, care va fi, de asemenea, al Moldovei pentru totdeauna”. Dimitrie Cantemir îl primeşte cu onoruri, la Iaşi, pe Petru cel Mare, ajutîndu-l cu o armată de 10.000 de ostaşi.
  • Petru Movilă a fost hirotonit ca episcop şi înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632. A fost întemeietorul Academiei Duhovniceşti Ortodoxe din Kiev, o instituţie de învăţămînt teologic, bazată pe principiile organizării seminariilor teologice şi universităţilor occidentale.
  • Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, a participat în războaiele ruso-turce, devenind cetăţean rus, locotenent în armata ţaristă şi decorat cu Ordinul ,,Sf. Vladimiri”.
  • Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atît victoria rusă, cît şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă). Sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinînd astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.
  • Guvernatorul rus Pavel Kiseleff a pregătit un prim rudiment de Constituţie a Principatelor Române, Regulamentul Organic, la 1831/1832, şi a amenajat Parcul Cişmigiu din Bucureşti.
  • Avram Iancu a colaborat cu trupele ruseşti conduse de generalul Lüders în 1849, pentru înfrîngerea armatelor maghiare conduse de generalul Josef Bem. Lüders a apreciat valoarea de comandant a lui Avram Iancu, lăudîndu-l în corespondenţa sa şi la Moscova. Ţarul Nicolae I l-a decorat pe Avram Iancu cu Ordinul ,,Sf. Ana”, clasa a II-a.
  • La 1859, Rusia a sprijinit total, politic şi financiar, Unirea Principatelor Române, în ciuda opoziţiei furibunde a otomanilor, Austriei, Angliei şi Prusiei.
  • Trupele româno-ruse au luptat împreună în Balcani, cu mari sacrificii, în Războiul pentru Independenţa României, de la 1877.
  • Ion I.C. Brătianu semnează, la 7 august 1916, cu reprezentanţii Antantei, Convenţia politică şi Convenţia militară pentru intrarea în război împotriva Austriei şi Germaniei. A semnat şi ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Poklevski, care s-a întors către I.G. Duca spunîndu-i: ,,Ca român, poţi fi fericit de ceea ce a obţinut dl. Brătianu de la noi“. Rusia semnase pentru unirea Transilvaniei cu România.
  • În 1943, Stalin intervine în Comisia de politică externă Litvinov şi impune ca, după război, Transilvania de Nord să fie retrocedată României, în ciuda opoziţiei anglo-americanilor, care propuneau ca teritoriul răpit prin Diktatul de la Viena din 1940 să rămînă în componenţa Ungariei, sau militau pentru o Transilvanie independentă. Iniţiativa lui Stalin s-a impus la 6 martie 1945, cînd administraţia românească a fost restaurată într-o şedinţă festivă, în sala mare a Primăriei Cluj, şi printr-o manifestare publică, în faţa Prefecturii Cluj, în prezenţa regelui Mihai I şi a premierului, dr. Petru Groza.

Din datele oficiale, păstrate în arhiva fostului Consulat al Rusiei de la Iaşi, aflăm că la finele Secolului al XVIII-lea exista o activitate comercială în continuă creştere între Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), pe de o parte, şi Ucraina plus Rusia, pe de altă parte. De pildă, vinul moldovenesc a devenit tot mai căutat de negustorii şi comisionarii ruşi, astfel încît, în anul 1796, valoarea exportului de vin a reprezentat 6% din veniturile Moldovei. De asemenea, sarea extrasă din ocnele moldoveneşti şi munteneşti avea mare căutare în Ucraina şi în regiunile sudice ale Rusiei. Documentele vremii menţionau că din Moldova se extrăgeau 8 milioane de ocale de sare, din care aproximativ 4 milioane erau exportate în Ucraina şi Rusia. Foarte căutate la export erau mierea din Moldova şi Ţara Românească, vitele, fructele uscate, lîna, precum şi obiectele din lemn.

Din Rusia şi Ucraina se importau în Principate: blănuri, fier brut şi produse din fier, plumb, aramă galbenă, vase de aramă, vase de cositor, cînepă, in, sticlărie şi faianţă, peşte afumat, icre, arme, praf de puşcă etc. Foarte căutate erau pînza simplă din in şi cînepă, pînza de şervete, pînzeturi imprimate, din Ivanovo. Valoarea medie anuală a mărfurilor româneşti exportate şi a celor orientale tranzitate spre Ucraina şi Rusia era de aproximativ 875.000 de piaştri, iar valoarea medie anuală a mărfurilor importate şi a celor tranzitate înspre regiunile balcanice era de circa 625.000 de piaştri. Rezulta un excedent de 250.000 de piaştri în favoarea Principatelor.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, activitatea comercială a cunoscut o scădere, accentuată, pe la mijlocul Secolului XIX, de pătrunderea în Principatele Unite a societăţilor britanice, interesate în primul rînd de petrolul românesc, precum şi a celor franceze.

În timpul războiului ruso-turc din 1877, România a fost aliata Rusiei, participînd activ la acest război, care i-a adus independenţa faţă de Imperiul Otoman. La 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe al României, şi baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei la Bucureşti, au semnat convenţia româno-rusă, care reglementa trecerea armatelor imperiale spre Balcani. În 24 mai 1877, a poposit la Iaşi trenul Curţii imperiale ruse, care-l ducea pe ţarul Alexandru al II-lea – aflat împreună cu marele duce Nicolae, cu cancelarul imperial Alexandr Gorceakov şi cu ministrul de Război, Dmitri Miliutin -, spre Ploieşti, unde fusese stabilit Marele Cartier General al armatei ruse. Cu ocazia primirii fastuoase care i s-a făcut în Gara Iaşi, ţarul Alexandru al II-lea a rostit: ,,Vin în România ca amic, nu ca inamic”. O consecinţă directă şi benefică a acestui război a fost stabilirea, la 15 octombrie 1878, a relaţiilor diplomatice între Rusia şi România.

După primul război mondial, cînd Basarabia a reintrat în componenţa României Mari, iar Rusia ţaristă a devenit URSS, relaţiile dintre cele două ţări au fost cît se poate de reci. Abia în anul 1934, în urma convenţiei semnate între miniştrii de Externe Nicolae Titulescu şi Aleksandr Litvinov, au fost relansate raporturile diplomatice dintre România şi URSS.

La finele celui de-al II-lea război mondial, cînd ţările din estul Europei au intrat în sfera de influenţă a URSS, s-a format blocul socialist, care funcţiona în baza a două structuri: una economică (CAER) şi una politico-militară (Tratatul de la Varşovia). România a făcut parte, fireşte, din acest sistem.

În ciuda faptului că relaţiile româno-sovietice au cunoscut o evoluţie sinuoasă în plan politic, relaţiile economice au fost strînse, deoarece România are legătură terestră cu spaţiul rus, iar economiile celor două ţări au fost şi sînt complementare. Crearea CAER a însemnat formarea unei pieţe imense, de la frontiera vestică a RDG pînă la ţărmul Pacificului. Intrarea pe această piaţă a însemnat dezvoltarea industriei, agriculturii, înfiinţarea unor noi unităţi productive alăturate vechilor fabrici, implicit crearea a numeroase locuri de muncă.

Din păcate, relaţiile economice dintre România şi Rusia au devenit tot mai dezechilibrate, ca urmare a răcirii relaţiilor politice, aspect ilustrat şi de faptul că, în 1990 şi 1991, România exporta în Rusia produse în valoare de 1,5 şi, respectiv, de 1 miliard de dolari. Aceste exporturi nu au fost, însă, decît reflexul inerţiei unui sistem economic,

puternic legat de fostul lagăr comunist. În 1992, exporturile se diminuează la 400 de milioane de dolari, iar în anul imediat următor, ating un nou minim, de 200 de milioane de dolari. Nivelul cel mai scăzut a fost înregistrat în anul 1999, cînd am reuşit să vindem pe piaţa Rusiei produse în valoare de doar 50 de milioane de dolari. În momentul de faţă, vînzările de vehicule reprezintă o treime din exporturile româneşti către Rusia, care au urcat, în anul 2013, cu 500 de milioane de dolari, la 1,84 de miliarde de dolari, iar maşinile, aparatele şi echipamentele electrice totalizează un sfert din livrări, în top figurînd Dacia, ArcelorMittal, Michelin sau Danfoss. La finele anului 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federaţia Rusă a atins aproape 5 miliarde de dolari, în creştere cu 12,7% faţă de 2012, din care exportul a fost de 1,84 de miliarde de dolari, cu 36,1% peste 2012, iar importul a fost de 3,15 miliarde de dolari, în urcare cu 2,5% comparativ cu 2012. Soldul balanţei comerciale a fost de -1,3 miliarde de dolari, în scădere cu 24%, ceea ce plasează însă Rusia pe poziţia a şaptea în topul statelor care au contribuit la deficitul comercial. Potrivit datelor statistice, Rusia este al şaptelea partener comercial al României (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa, Turcia şi Polonia), cu o pondere de 3,4% din total, al nouălea partener la export, cu o pondere de 2,8%, şi al şaselea partener la import (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa şi Polonia), cu o pondere de 4,3%.

* * *

Clasa politică din România trebuie să ia exemplul altor ţări importante din Uniunea Europeană şi din lume care, în pofida aşa-ziselor sancţiuni, fac tot posibilul să îşi menţină şi chiar să dezvolte relaţiile comerciale cu Rusia. Ideile preconcepute dintre români şi ruşi ar trebui să dispară prin construirea bilaterală de punţi de dialog, la toate nivelurile, care să ducă la relansarea relaţiilor politico-diplomatice, economice, culturale dintre România şi Rusia

DAN ALEXANDRU

COMENTARII DE LA CITITORI