,,Seara de pomină a actorului“ (2)

in Alte știri

GEORGE CALBOREANU: „Roluri am mai jucat eu. Şi multe. Adevăratul meu debut, însă, mi l-am făcut pe scena Teatrului Naţional, la 26 ianuarie 1924. Jucam «un rolişor» – prin actul al IV-lea, mi se pare – din piesa lui G. Tătărăscu, «Cînd vine viforul». Intru în scenă: semiobscuritate, bubuit de tunuri, ţipăt de şrapnele; sala – un haos; sufleorul – un punct nebulos de la care venea înspre mine un şuierat scurt, înăbuşit, nedesluşit… În mintea mea se produceau «goluri» înspăimîntătoare. Vedeam că exist, şi totuşi nu-mi dădeam seama… Ştiam că trebuie să vorbesc, şi totuşi tăceam… Iar corpul meu se bălăbănea după cadenţa mîinilor mele înţepenite, în dreapta şi în stînga, fără nici un rost. Toate acestea însă s-au petrecut într-o secundă, în mai puţin de-o secundă, dacă se poate închipui. În sală nu s-a observat nimic din emoţia mea. Totul a decurs în linişte şi discret. Din partea camarazilor mei, eu, care eram în scenă, m-am bucurat de un binevoitor concurs. Însă debutul meu oficial, dar fără emoţie de data aceasta, a fost a doua zi, pe scena Naţionalului, cu piesa lui C. Theodorian, «Bujoreştii». Jucam pe Amos Bujorescu. Amintiri scumpe, dintr-un trecut nu tocmai atît de îndepărtat, dar plin de frumuseţe şi de poezie”.

NICULESCU-BUZAU: „Eram cu trupa Burienescu. Nu făceam decît figuraţie. Într-o zi, se hotărăşte un turneu, în toată ţara, cu piesa «Viaţa la Caffé Chantant», de Bacalbaşa. Mie mi se încredinţează atunci rolul unui bătrîn, un fel de chibiţ, veşnic în tovărăşia unor oameni bogaţi ce băteau şantanurile. Actul al II-lea se petrece chiar într-un şantan. Aici, şi apariţia mea de efect… «Măi băiete – îmi spuse Burienescu – de cîte ori va veni fata cu cheta, tu să te adresezi celui din capul mesei care plăteşte consumaţia şi să spui numai atît: «Lecache, dă şi pentru mine 50 de bani», şi peltic. În actul acesta însă, se perindă multe fete care cîntă. Eu dădeam mereu cu: «Lecache, dă şi pentru mine 50 de bani». Şi de cîte ori spuneam vorbele acestea, lumea rîdea şi aplauda. Nu mi-era frică de aplauzele zgomotoase ale publicului, dar mi-era ruşine de artiştii care se îngrămădeau printre culise şi se uitau la mine şi rîdeau, de cîte ori rosteam cuvintele acestea. De atunci, însă, am jucat numai comici, deşi visul meu era Hamlet…“.

GHEORGHE TIMICĂ : „Am debutat în anul 1906, pe scena Grădinei Ambasador, sub direcţia domnului Niculescu-Buzău, în comedia «Militarii veseli», adevăratul meu debut – căci mai apărusem eu pe scenă pentru cîteva vorbe. Jucam un rol de importanţă, care mi-a fost însă încredinţat din greşeală, fiind ultimul în distribuţie… Tot timpul cît au durat repetiţiile, ca să nu observe Niculescu-Buzău că e rol de efect, l-am mormăit. Vine ziua premierei. Îmi spuneam în gînd că, dacă nici cu acest rol n-o lovesc, mă las de teatru… Şi cum n-aveam decît 15 bani în buzunar, mi-am cumpărat de 10 bani talion, şi de 5 parale o carte poştală ilustrată, cu un militar francez (eu jucam rolul unui militar francez). M-am dus apoi la teatru şi am început să mă deghizez, punînd pe obrazul meu toate culorile pe care le avea soldatul de pe cartea poştală. Din talion mi-am făcut un nas cîrn, ridicat în sus, iar urechile mi le-am făcut blegi, cu nişte ace de cap pe care le luasem de la servitoarea de la cabină. Tot privindu-mă în oglindă, observ că-mi lipsea o dungă roşie sub nas perpendiculară pe buze. Dînd să mi-o fac, îmi scapă creionul pe un dinte, dîndu-mi aparenţă de ştirb. Mi-a venit atunci ideea să joc rolul peltic, ceea ce era o surpriză chiar şi pentru camarazii mei. Intru în scenă. În capul meu trebuia să se spargă toate corvezile şi toate buclucurile de la cazarmă. Pentru fiecare replică ce mă lovea, răspundeam: «Aoleu, nu m-oi elibera eu odată? Chişcă-mă, Frusino!» Repetarea acestei replici stîrnea rîsete şi aplauze fără de sfîrşit. La finele actului, de frica lui Niculescu-Buzău, am fugit de m-am ascuns după un rezervor de apă. Degeaba, mă chemau camarazii la rampă, la aplauze – eu credeam că mă cheamă ca să mă bată Niculescu-Buzău. Am ieşit abia la actul al 3-lea. La finalul piesei au năvălit la mine în cabină camarazi, prieteni, necunoscuţi care m-au felicitat… Îl văd apoi venind pe Niculescu-Buzău: «Bine, foarte bine – îmi spune el -, dar altă dată să mă întrebi şi pe mine»“.

Constantin TĂNASE: „Sînt 27 de ani de atunci. Eram militar şi în anul întîi de Conservator. «Doctorul damelor», o comedie muzicală a lui Ranetti, urma să se reprezinte pe scena Parcului Oteteleşeanu. Direcţia de scenă o avea Petru Liciu. Rolul comisarului mi-a fost încredinţat mie. Am jucat deodată un rol mare. Rolul mi l-am pregătit cu foarte multă sîrguinţă, motiv pentru care cred  că n-am avut emoţii. Am repurtat un mare succes. Dar, succes am avut în rolurile mari… În rolurile mărunte pe care le jucam la Naţional, ca elev al Conservatorului, mă bîlbîiam regulat. Regulă generală: cum aveam un rol mare, gata şi succesul mare… După puţină vreme, în anul 1910, am debutat în operetă, în «Husarii la manevre», de Kalman. Mi-am organizat apoi eu singur o trupă de operetă. Aceasta însă a ţinut pînă în 1912-1913, cînd am început să joc revistă. Am debutat atunci în revista «Războiul la şantan», de Ranetti. De-atunci am jucat necontenit revistă, în afară de vremea pe care mi-am petrecut-o pe front”.

MARIOARA VENTURA: „Nu pot vorbi de debut, ci de debuturi. După ce am terminat Conservatorul din Bucureşti, avîndu-i colegi pe Aurel Petrescu şi Tony Bulandra, am debutat la Teatrul Naţional, la vîrsta de 15 ani, în piesa tatălui meu, «Copila din flori». Director era pe atunci, pare-mi-se, Sihleanu. Am fost trimisă, apoi, la Paris cu o bursă, pe care mi-a acordat-o Casa Regală. La Conservatorul din Paris m-am prezentat cu «Strigoii» lui Eminescu. Mi s-a spus să învăţ ceva franţuzeşte. Am învăţat şi m-am prezentat a doua oară. Comisia era formată, între alţii, din Sardou şi Clarétie. De îndată ce am rostit cîteva fraze, am auzit clopotul sunînd. Eu, totuşi, recitam înainte. Cînd am isprăvit, mi s-a spus să mă prezint după un an, să mă familiarizez mai bine cu limba franceză. După acest răstimp, în care am făcut lectură cu Silvan cîte 7 ore pe zi, m-am prezentat din nou, am fost primită cu elogii şi am terminat Conservatorul cu premiul I. Pe cînd eram încă în Conservator, am debutat la Odeon în «Esther», de Racine. Era, însă, un debut neoficial”.

ALEXANDRU MIHALESCU : „Prin ianuarie 1905, hotărîsem să mă împac cu familia, să-mi trec anul I la Facultatea de Drept şi să las Teatrul Naţional, unde jucam onorific, în speranţa unui angajament. Davila, numit de puţin timp director general, monta piesa «Manasse». Un artist mai vechi refuză rolul şi, atunci, marele Nottara, căruia îi datorez foarte mult, mi l-a dat mie: «Fifilucă, scoate ceva din el, şi ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap!». Începui să-l studiez, şi conflictul între replicile rolului şi capitolele de drept roman îmi clătina creierii. În sfirşit, în seara de 5 februarie 1905, la începutul actului III, inima îmi bătea puternic, cît p-aci să iasă din redingota lui Ionel Manolescu, colegul care fusese drăguţ şi mi-o împrumutase. Intru, joc. Cînd să ies, o salvă de aplauze în urma mea. Eu stăteam uluit în culise… Davila m-a chemat atunci, m-a mîngîiat, mi-a dat sfaturi şi am ieşit din cabinetul dumisale «artist al Teatrului Naţional»”.

ELVIRA POPESCU: „Eram în anul II la Conservator, cînd am jucat pentru prima oară pe scena Teatrului Naţional. Era o reprezentaţie de gală pentru Richepin. Eu o jucam pe Ileana, din «Înşir-te Mărgărite». După spectacol, Richepin m-a felicitat, ceea ce a fost o mare fericire pentru mine. M-am gîndit, atunci, că toate emoţiile acelea grozave ale debutului erau răscumpărate…”.

* * *

Opresc aici, la 30 de răspunsuri, selecţia mea. Dintre toţi, mai sînt în viaţă Elvira Popescu, Aura Buzescu, Leni Caler şi George Calboreanu. Aduc, totodată, precizarea, pentru cititorul neinformat, că cei 3 cu care am încheiat „Seara de pomină a actorului”, adică Marioara Ventura, Alexandru Mihalescu şi Elvira Popescu, s-au stabilit în Franţa după primul război mondial şi şi-au cucerit gloria şi prestigiul pe scenele pariziene, ca atîţia alţi români înaintea lor, concomitent cu ei, sau după ei, între cele două conflagraţii mondiale.

Sfîrşit

LEON KALUSTIAN

(Text publicat în 1981)

COMENTARII DE LA CITITORI