Secretele limbii dacilor: care sînt cele mai ciudate cuvinte pãstrate de la strãmoşii noştri şi cum le explicã specialiştii (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Peste 160 de cuvinte din actualul Dicţionar al Limbii Române îşi au originea în fondul geto-dacic, potrivit unor lingvişti şi filologi. Multe dintre ele sînt puţin cunoscute publicului larg, fiind folosite rar, iar altele şi-au schimbat, de-a lungul timpului, însemnãtatea. Românii au moştenit numeroase cuvinte provenite din fondul lingvistic al poporului care, în urmã cu douã milenii, a trãit pe actualul teritoriu al ţãrii – au fost de pãrere lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif Rusu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Oamenii de ştiinţã au identificat peste 160 de termeni despre care susţin cã provin din limba vorbitã de geto-daci. Şi aceasta chiar dacã sînt puţine dovezi cã dacii ar fi folosit scrierea, iar cele existente sînt contestate, sau stîrnesc controverse. Lingvistul George Pruteanu a împãrţit cuvintele autohtone, arhaice, în 4 categorii: cuvinte considerate autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae“, cuvinte autohtone care au un corespondent de origine indo-europeanã în albanezã, listate de Ioan Iosif Russu, cuvinte autohtone fãrã corespondent în albanezã, listate de I.I. Rusu, şi cuvinte considerate autohtone, de Ariton Vraciu. Multe dintre acestea sînt puţin cunoscute publicului larg. Iatã cîteva dintre ele: Abeş. Înseamnã „pre lege, pe cinste, pe credinţã“, afirma Bogdan Petriceicu Haşdeu, în volumul „Etymologicum Magnum Romaniae“. „Albanezii şi românii l-au moştenit deopotrivã, unii în Epir, ceilalţi în Dacia, din substratul ante-roman tracic. Românii adãugîndu-i prepoziţiunea a = a d, bãnãţeanul abeş vrea sã zicã literalmente: „ad fidem”. Dupã cum la români cuvîntul s-a pãstrat numai în Banat, tot aşa la albanezi nu-l mai conservã astãzi decît dialectul toschic, nu şi cel gheghic“, informa lingvistul. Aghiuţã. Este numele comic al diavolului, dar ar fi putut fi folosit ca nume pentru o zeitate a dacilor informa Haşdeu. „O adevãratã analogie pentru tranziţiunea logicã «sfînt = drac» se înfãţişeazã numai atunci cînd un popor îşi schimbã religiunea cea veche pe o alta nouã. Zeii de mai-nainte scad acum în ierarhie la treaptã de sfinţi mãrunţei, sau chiar devin demoni. Dacã darã tot aşa s-ar fi nãscut românul Aghiuţã, ar urma atunci nu un împrumut modern din grecul «sînt», ci existinţa unui Ag. ca nume de zeitate, în pantheonul autohton al Daciei. Mitologia dacicã, şi cea tracicã în genere, e prea puţin cunoscutã. Este sigur însã cã la albanezi, posteritate directã a tracilor, în cîntecele lor cele mai vechi, dupã dialectul gheghic, Ago, articulat Agoš însemneazã «Dumnezeu». Ague, sub forma redusã gue, se regãseşte la sîrbi cu sensul de element diabolic, «şearpe», «balaur», «drac», şi se regãseşte tocmai ca un împrumut de la români, cãci nici într-unul din dialectele slavice nu se aflã. Este darã aproape sigurã originea dacicã”, afirma B.P. Haşdeu. Barbã cot. Este un cuvînt de origine dacicã, afirma Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”. Potrivit definiţiei date de Lazãr Şãineanu, în „Dicţionarul universal al limbei române“, barbã-cot este „un pitic rãutãcios cu statul de o palmã şi barba de un cot; cãlare pe un iepure şchiop, el cutreierã lumea sub-pãmînteanã (în poveştile populare)“. Mai este cunoscut sub numele de „Statu-palmã-barbã-cot“. Burtucã. Înseamnã „copcã, gaurã în ghiaţa unei ape“. Este un cuvînt rar, despre care Haşdeu afirmã cã provine din limba dacilor. Nãsãrîmbã. Înseamnã, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, boroboaţã, farsã, festã, ghiduşie, glumã, ispravã, nãzbîtie, nãzdrãvãnie, pãcãlealã, pãcãliturã, pocinog, poznã, şotie, ştrengãrie, trãsnaie, iar Bogdan Petriceicu Haşdeu îi plaseazã originile în fondul lingvistic al strãmoşillor noştri. Sarmizegetusa. A apãrut în Antichitate în variantele Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege etc. Potrivit lingviştilor, toponimul ar putea fi unul dacic, dar a fost pãstrat doar în variate forme fonetice ale limbilor greacã şi latinã. Potrivit istoricilor, numele este compus din douã pãrţi – zermi (stîncã, înãlţime) şi zeget (palisadã, cetate) – iar între date sînt „cetatea de pe stîncã“, „Cetatea înaltã“, „Cetate de palisade“. Istoricul Vasile Pîrvan arãta cã numele aşezãrii indica sacralitatea acesteia, faptul cã Sarmizegetusa era o cetate a regilor.

(va urma)

Daniel Guţã

COMENTARII DE LA CITITORI