Secretele şi pericolul lui „Rothschild“ Macron

in Editorial

 

Motto: „Fără păstrarea mîndriei naţionale, Franţa nu mai există”.

(Charles de Gaulle)

Clasarea lui Emmanuel Macron pe întîia poziţie în primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa a fost, oarecum, o surpriză; Macron era, pînă înaintea campaniei, un outsider, în urmă cu cîteva luni candidatura lui părea o excentricitate, în urmă cu un an nu se punea încă problema unei candidaturi, ba chiar nici nu era clar ce grupare politică îl susţine. De fapt, nici acum nu e foarte clar, decît pentru cei care au studiat metoda de lucru a sistemelor de tip Sörös.

Macron seamănă întrucîtva cu ceea ce am văzut în România şi cu ceea ce pare de neînţeles pe scena politică: ridicarea unui grup stîngisto-libertarian, care susţine fie un grup tehnocrat, fie personaje ciudate de genul Nicuşor Dan şi compania. Adică personaje alienate, dependente de un centru de putere, de impulsuri transmise de acolo. Aparent, Macron este… un pic din toate: e perceput ca tehnocrat, are vederi atlantiste, consideră că nu există o cultură franceză propriu-zisă, ci o cultură apărută pe teritoriul Franţei, este căsătorit cu o femeie cu 24 de ani mai mare ca el, care i-a fost profesoară – şi, culmea coincidenţei, a avut dintr-o dată bani pentru diverse investiţii, dar şi pentru campanie – atenţie, fără a avea în spate un partid politic, ci nişte ONG-uri şi o „mişcare”! Dar chestiunile sînt chiar mai bizare, iar legătura ne duce chiar la acelaşi personaj pe care îl apără cu ardoare USR şi compania „tinerilor frumoşi & liberi” – George Sörös, dar şi la creatorul personajelor tip Sörös – familia Rothschild.

Menţionez că, pentru a aplana ideea de „propagandă rusă” sau „naţionalistă”, am folosit surse prestigioase din Marea Britanie şi Italia.

Cotidianul „Il Giornale” publica, pe 17 martie 2017, sub semnătura editorialistului Giampaolo Rossi, un articol cu titlul „Apatridul globalist: Macron şi noua stîngă”. Citez din subcapitolul „Un replicant Sörös”:

„În primul rînd, Macron este produsul perfect al laboratorului ideologiei dominante: un tehnocrat, bancher de stînga, cu idei mai mult illuminate (referitor la anarho-stîngismul iluminaţilor, n.n.) decît iluministe, progresist, multicultural, ecologist, dar în favoarea globalizării; pro-imigraţie, vrea mai multă Europă, mai multă integrare, mai multă putere pentru Bruxelles, iar în politica externă susţine opiniile războinice în Siria şi ostile Rusiei lui Putin, în perfectă concordanţă cu agenda atlantistă”.

Interesant cum toate aceste idei seamănă curentului politic al „străzii” din România şi al grupusculelor politice susţinute de stradă. Dar, iată concluzia analistului italian, privindu-l pe Macron: „Ideile sale politice par luate direct din documentele «Societăţii deschise» a lui George Sörös; la fel ca numele mişcării «En March!», incredibil de asemănătoare cu «Move.On», organizaţia la care Sörös este principalul finanţator şi care susţine politicile liberale ale candidaţilor Partidului Democrat din SUA”.

Emmanuel Macron a lucrat la Inspectoratul General al Finanţelor, apoi a ajuns la „curtea familiei Rotschild, ca bancher specializat în afaceri”, scrie „Il Giornale”. Aici, marea lui lovitură a fost cumpărarea de către Nestle a gigantului american Pfizer. Se reîntoarce în Executiv, pe fondul crizei prin care trec socialiştii francezi, ajunge ministrul Economiei, moment în care începe o adevărată luptă împotriva partidului care l-a propulsat, aşa cum vom vedea ceva mai jos. „Il Giornale” face şi o listă a pricipalilor susţinători ai lui Macron. Remarcabilă este prezenţa în jurul lui Macron a elitei puterii financiare franceze, dar şi a patronatului din mass-media; primul pe listă este Pierre Bergé, industriaş miliardar, filantrop supranumit „Sörös de Franţa”. Berger este unul dintre cei mai importanţi militanţi gay şi ai secularismului (printre altele, a fost iubitul, şi partenerul lui Yves Saint Laurent, căruia i-a transformat ideile artistice într-o mare afacere). Bergé finanţează manifestaţii progresiste şi este acţionarul majoritar al „Le Monde“ şi al „Nouvelle Observateur“. În echipa Macron, un rol pricipal îl are Bernard Mourad, omul marii bănci Morgan Stanley în Franţa şi, scrie, Rossi, este „capul compartimentului mass-media al gigantului financiar olandez Altice/SFR, care gestionează peste 60 de publicaţii (ziare şi reviste), inclusiv „Liberation“, „Le Figaro“, „L’Express“, radio şi TV; Bernard Mourad a părăsit această importantă funcţie pentru a conduce campania lui Macron. Iată şi concluzia jurnalistului de la „Il Giornale”: „Macron întruchipează perfect idealul globalist, pentru care cultură, tradiţii, limbă, naţiuni sînt accidente ale Istoriei şi pentru care nu există decît o singură valoare universală: homo economicus. Pentru Macron, conflictul cu Islamul în Europa este vina unui model social greşit şi terorismul islamist «este numai rezultatul lipsei de oportunităţi economice»“.

La rîndul său, „The Spectator”, poate cea mai prestigioasă revistă politică britanică (înfiinţată în 1828), publică sub semnătura lui Patrick Marnham, de asemenea un nume mare al publicisticii britanice, o analiză cu titlul extrem de direct: „Cine se află în spatele misterioasei ascensiuni a lui Emmanuel Macron?”. Iar subtitlul – „Pînă de curînd nu a avut un angajament politic – dar ar putea fi pe punctul de a distruge partidul socialist”. Lui Macron, consideră analistul britanic, la cei 39 de ani ai săi i-ar mai fi trebuit cel puţin încă 15 pentru a fi o candidatură serioasă la preşedinţia Franţei. Ascensiunea sa rapidă este cu totul originală, nouă pentru Franţa, apreciază jurnalistul. „The Spectator” trece în revistă interesantele sale manevre, saltul de la angajamentul la stat, în privat, la banca Rotschild, menţionînd că Macron a trebuit chiar să plătească 50.000 de euro statului pentru întreruperea prematură a contractului. Apoi, revenirea lui în Executivul francez, aprecierea de care s-a bucurat din partea premierului Valls şi a preşedintelui Hollande, ridicarea sa în funcţia de ministru al Economiei şi, în fine, remarcă analistul britanic, faptul că la puţin timp după ce a ajuns ministru, Macron a început să-şi dezvolte o agendă proprie. „Macron nu s-a sfiit să îl contreze în public pe şeful său, premierul Valls. Imediat după această schimbare de atitudine, a apărut o misterioasă mişcare numită «Tinerii pentru Macron». Aceasta a fost lansată pe Internet ca un site «spontan», dar a crescut rapid, devenind un grup bine organizat, care numără mii de activişti, a căror vîrstă medie era 33 de ani”. Apoi, Macron a început să ocupe agenda publică a dezbaterilor pe politica europeană şi, în ciuda afirmaţiilor lui Hollande, că „Macron îi respectă autoritatea”, Macron a început să atace chiar politica fiscală, placa turnantă a socialiştilor preşedintelui Franţei. Imediat după aceea, Macron, încă ministru în guvernul socialist, anunţă că îşi va forma propria mişcare politică „En Marche!” – cu legenda „deschisă tuturor celor cu vederi progresiste” şi orientată către voturile tineretului. Macron se declară „un centrist” şi anunţă intenţia de a remodela nu doar politica Franţei, dar şi „cultura şi ideologia”. Din nou vă invit la o comparaţie cu ideile pe care le auzim la manifestaţiile din România – şi la ţinta atacurilor, socialiştii aflaţi la putere. De fapt, inteligenta analiză din „The Spectator” lasă deschis răspunsul la întrebarea din titlu, toată demonstraţia dedicîndu-se, de fapt, subtitlului explicativ – Macron este pe punctul de a distruge Partidul Socialist francez şi, prin el, establishment-ul politic al Franţei.

Cu ce ne afectează asta pe noi? Simplu – în ciuda puterii economice germane, a celei financiar- militaro-mediatice americane, Franţa este cea care dă tonul Europei. Franţa a fost prima ţară revoluţionară, prima socialistă, a fost creatoarea UE, Franţa a fost prima care a dat peste nasul crescînd al NATO, pe vremea unui preşedinte cu adevărat francez, Charles de Gaulle. Franţa, Europa, lumea au nevoie de un patriot, de o personalitate puternică şi ancorată în patriotismul francez – această femeie extraordinară, Marine Le Pen. Macron reprezintă esenţa decăderii Occidentului – speculaţie financiară, cinism tehnocrat, progresism semidoct, care dispreţuieşte tradiţia, negare gregară a unor fundamente spirituale, în primul rînd a religiei – de aici războaiele „civilizaţilor” contra „celorlalţi”, dar şi teribilismul, promovarea practicilor contra naturii, adică războiul contra lui Dumnezeu. Macron înseamnă apogeul acestei nebunii – sau calea spre apogeu. Marine le Pen însemnă „Ajunge, destul cu nebunia asta! E momentul să redevenim normali!”.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI