Secvenţe de viaţă şi evocări diverse

in Alte știri

,,Jurnalul fericirii” este un memorial aparţinînd literaturii confesive, prin care N. Steinhardt evocă perioada copilăriei şi a tinereţii, precum şi cei 5 ani nefaşti ptrecuţi în închisorile comuniste de la Jilava, Gherla şi Aiud. Cum se ştie, cunoscutul cărturar a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, Constantin Noica şi Dinu Pillat, condamnaţi la ani grei de temniţă într-un proces ,,mistico-legionar”. Cartea s-a impus în atenţia Europei şi poate fi comparată cu lucrări similare semnate şi de alţi scriitori din Est, care au trecut şi ei prin aceeaşi experienţă, precum: Milan Kundera, Vaclav Havel, Alexander Stoljeniţîn, Nadejda Mandelstam, Paul Goma şi alţii. Parcurgînd-o cu interes, mai găsim în paginile ei portrete ale intelectualilor închişi pe criterii politice sau afirmarea unor sentimente naţionale, care mărturisesc ataşamentul scriitorului la tot ceea ce înseamnă românismul. Doar puţini alţi români, în frunte cu Eminescu, au mai ştiut să o facă. De asemenea, acest volum conţine şi un spaţiu larg, consacrat cărţilor citite: lucrări de beletristică, istorie, filozofie, religie creştină etc. Se cuvine, deci, să reproducem şi să comentăm cîteva teme şi aspecte prezentate de N. Steinhardt în cartea sa.

  1. Spovedanie

,,În postul Sfintei Mării mă spovedesc părintelui Calinic: un fost coleg de puşcărie tot vine şi-mi cere bani. Duhneşte a băutură şi minte că i-a murit copilul şi nu are bani să-l îngroape. Dar eu ştiu că n-avea copil. I-am dat ce i-am dat şi apoi l-am respins. Simt, totuşi, o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv?… Să-i fi dat!, mă întrerupe duhovnicul. Cînd mai vine, dă-i! Cît de bine-mi pare că m-am făcut ortodox!”, adaugă scriitorul în încheiere… Aceste cuvinte se suprapun cu mărturia lui Alice Voinescu: ,,Insinuările catolicilor îmi sînt pur şi simplu antipatice. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut ortodoxă!” (Alice Voinescu ,,Jurnal”, 1994). Pentru a-şi dovedi iubirea faţă de Dumnezeu şi a spera la iertarea păcatelor, un creştin adevărat trebuie să respecte 3 reguli fundamentale: să-şi facă rugăciunile, fără încetare; să respecte toate posturile şi să facă milostenii pentru cei neajutoraţi. Cine dă unui sărac, Îi dă lui Dumnezeu, şi cine Îi dă lui Dumnezeu sporeşte Raiul.

  1. Cervantes în Algeria

Iată o poveste incredibilă cu un Miguel Cervantes Saavedra, care, deşi căzut prizonier la păgîni, se dovedeşte atît de nobil şi demonstrează că nu întîmplător a scris ,,Don Quijote”: ,,După ani de zile de închisoare, Cervantes izbuteşte să organizeze o evadare cu alţi cîţiva prizonieri. Noaptea se întîlneşte cu tovarăşii la ţărm. Corabia tocmită este gata de plecare. Lipseşte, însă, unul dintre ei. Îl aşteaptă. Timpul trece. Se hotărăsc să plece fără el. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-vă deznădejea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă… Era turnătorul. Sînt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie…”.

  1. Un portret al Căpitanului

,,Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei de legionari, se confesează în celulă: «Îţi spun adevărul, vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, Legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: a Cincea Coloană germană. Pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorîţi cu juvăţul de Carol al II-lea, ar fi rămas creştină şi românească. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi, după ea, ar fi întocmit şi rînduiala ţării, nu după programul de la Nürnberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi, în jurul lor, atîţia zurbagii…»”.

  1. Dumnezeu şi ştiinţa

,,Pînă la cibernetică, oamenii de ştiinţă poate mai găseau scuze să nu creadă în Dumnezeu. (Deşi Bettex, încă din Secolul al XIX-lea, spunea că la cei mai simpli şi inculţi oameni necredinţa este explicabilă, dar la savanţi nu.) Dar cibernetica a dovedit că este absolută necesitatea unui Programator universal. Biologia admite că analizorii (cum ar fi văzul) intră în acţiune numai după un program dinainte stabilit. Şi codul genetic este dinainte programat. La fel şi atomul, limbajul, legăturile de rudenie. Cibernetica este suprema dovadă raţional-ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare”. Prima parte a acestei afirmaţii este contrazisă de o realitate: cu cît omul e mai ignorant, cu atît e mai supus şi mai credincios. Şi încă ceva: să nu uităm că ştiinţa şi religia nu sînt antagonice, ci complementare.

  1. Nicolae Titulescu necunoscut

,,În ultimii săi ani, N. Titulescu a locuit în Hotelul «Suvrette House», din Saint Moritz. Mîncarea lui preferată era «Boeuf gros sel», adică o bucată zdravănă de rasol de vacă, neapărat cu măduvă grasă”. Şi încă ceva despre el: ,,În ciuda purtărilor sale de monarh, era şi tare copilăros: se juca cu trenuleţele sale electrice, de care era plină casa”.

  1. Printre ţigani

N. Steinhardt i-a cunoscut bine pe ţigani, în 1961, pe timpul detenţiei sale la Jilava, dar şi între anii 1965 şi 1968, cînd i-a avut colegi de muncă la Fabrica ,,Stăruinţa”, unde fusese repartizat ca muncitor necalificat, pentru reeducare. Suficientă vreme ca să poată emite cîteva judecăţi de valoare. ,,Rasismul este o demenţă, scrie memorialistul, dar, cum să spun?, nerasismul, necontestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Ţiganii sînt, mai ales, certăreţi, rostul vieţii lor este gîlceava, harţa, gălăgia; fără larmă şi tărăboi, ei se asfixiază şi pier; pîngăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc cu cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurămminte grele: să moară mama, să-mi sară ochii, să fiu nebun… Dacă ar fi să-i iei în serios, ar trebui să se înalţe maldăre de ochi, ca acelea atribuite lui Ante Pavelici de Curzio Malaparte, în «Kaputt», să se perinde prin faţa ochilor nesfîrşite convoaie de dricuri, întrerupînd orice trafic, să fie balamucurile pline pînă la refuz. Şi nu le poţi intra în voie. Oricît de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie sînt deopotrivă inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort; o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare, îi guvernează. Şi nu pot bea în cîrciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi cu puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bîlciurilor; un jind al ocării, ţipetelor, al jegului şi al poalelor date peste cap. Spurcăciunea, dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora George Coşbuc le-a găsit un nume atît de potrivit: «În Infern îşi fac din cur o goarnă»”.

  1. Comentariu despre Pămîntul Românesc

,,Pămîntul Românesc nu e un cotlon de barbarie, ci ani de cultură, care l-au putut vrăji şi pe romanul Ovidiu. «Dieu est né en exil», de Vintilă Horia. Ovidiu L-a aflat aici pe «Dumnezeul necunoscut» al grecilor, pe Cel propovăduit atenienilor de Pavel. Dumnezeul care venise, de altfel, chiar atunci, pe această lume de surghiun, pentru toţi cei a căror patrie este în cer. În care Isus Christos şi creştinismul nu sînt pomeniţi; nimic nu e rostit, totul de sugerat, presimţit, virtual, iminent. Se văd peisaje sterpe şi obiecte dintre cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare. J.L. Borges: «Arta este imenenţa unei revelaţii care se nu se produce». Aici, însă, iminenţa revelaţiei, întrupată, e pe punctul de a exploda. Iar bucata de lume, înfăţişată de scriitor, a şi fost înnobilată de razele Soarelui, cel din taină, care urcă, spre geana zorilor, peste limes”.

  1. ,,Amicus Plato…“

,,Virgil Nemoianu – de faţă fiind şi Andrei Brezianu – osîndeşte sentinţa lui Aristotel: «Amicus Plato sed Magis amica veritas» (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul), considerînd-o văditoare de răutate şi îngustime la minte. Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decît aşa-zisul adevăr, despre care nu ştim cît va fi de valabil. Dragostea de aproapele nostru este adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe cînd, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sînt mereu gata să-şi persecute şi să-şi denunţe semenii. Adevăratul veritas se numeşte caritas. Poporul Român mereu a procedat aşa, a pus caritatea deasupra adevărurilor momentane, pe prieten şi pe vecin mult mai sus decît glaciala obiectivitate. ( Se confirmă, astfel, teoria mea din «Secretul Scrisorii pierdute»). Ce I-au dat oamenii lui Dumnezeu, cînd lui Dumnezeu Îi era sete? Oţet şi fiere”.

  1. Medalion D.I. Suchianu

,,Îi voi purta pică intelectualului D.I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, atîta timp cît voi trăi, pentru cronica sa la versiunea cinematografică a piesei «Citadela sfărîmată», de Horia Lovinescu. Nu numai că în cronică terfeleşte societatea din care şi el a făcut parte – la un loc destul de bun – dar se şi ridică îndîrjit împotriva personajului Matei, băiat de viaţă, nepăsător şi dedat plăcerilor (în piesă), tînăr boier, cu idei înaintate şi suflet larg (în film). Suchianu susţine că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile. Prin definiţie şi în virtutea rasismului social, el era socotit să rămînă un fecior de bani-gata, un parazit şi un netrebnic. În această atitudine, ridicolul întrece mîrşăvia, deoarece Suchianu se afuriseşte pe sine: a colaborat doar la «Viaţa românească», revista tineretului generos şi stîngist, îşi reneagă propriul portret, încărcat de taine, ca al lui Dorian Gray. Cît despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă «Viaţa românească» şi redactorii ei”.

  1. Două asemănări între români şi maghiari

,,Două piese de hotar marchează istoria românilor:

– 1866, cînd monstruoasa coaliţie dintre liberali şi conservatori a hotărît răsturnarea domnitorului Al.I. Cuza;

– 1907, cînd în Cameră liberalii şi conservatorii s-au aliat pentru înfrîngerea răscoalei.

Dar şi maghiarii au piesele lor de hotar:

– 1848, cînd trupele ţariste au înfrînt armata lui Lajos Kossuth în Ungaria şi în Transilvania;

– 1956, cînd trupele sovietice au scăldat în sînge revoluţia din Ungaria, condusă de Imre Nagy”.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI