Şedinţele „Junimii“ bucureştene

in Lecturi la lumina ceaiului

În anul 1862, Titu Maiorescu se întoarce din străinătate, cu un doctorat în filozofie la Giessen şi o licenţă în drept şi filologie la Sorbona, şi se stabileşte la Iaşi. Tocmai se căsătorise, la Berlin, cu Clara Kremnitz. În 1863, el devine rectorul universităţii ieşene şi iniţiază o serie de conferinţe publice, denumite „prelecţiuni populare“, care, în scurt timp, se vor constitui în Societatea „Junimea“. În 1867, membrii de vază ai „Junimii“ tipăresc revista „Convorbiri literare“. În anii următori, Titu Maiorescu declanşează o violentă campanie împotriva „direcţiei vechi“ din cultură. Şedinţele „Junimii“ se ţineau la sediul Băncii Moldovei, din Iaşi, şi, prin rotaţie, la domiciliul junimiştilor fondatori: T. Maiorescu, I. Negruzzi, V. Pogor, P.P. Carp, N. Schelitti. În afara acestora, la şedinţele săptămînale mai participau: Matilda Kugler, D. Petrino, S. Bodnărescu, I. Caragiani, Th. Şerbănescu. Rareori îşi făcea apariţia şi Vasile Alecsandri, care era primit cu onoruri, aşa cum i se cuvenea unui mare poet. În 1872, pe cînd era student la Berlin şi, mai apoi, la Viena, de cîte ori venea la Iaşi, Mihai Eminescu lua parte şi el la şedinţele „Junimii“. În 1876, poetul îl aduce acolo pe Ion Creangă şi îl încurajează să-şi citească primele producţii literare. Dar, în 1874, Maiorescu este numit ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Din această poziţie, îl numeşte pe Eminescu, întors de la studiile din străinătate, chiar şi fără doctorat, director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, în locul lui Samson Bodnărescu, mutat la conducerea Şcolii Normale „Vasile Lupu“. Cei 3 prieteni, împreună cu institutorul Ion Creangă, vor pune în practică, prin popularizare, „noua metodă“ pe care o preconiza Maiorescu pentru modernizarea şcolii româneşti, după modelul european. Odată cu mutarea lui Maiorescu la Bucureşti (1874), unde îl aşteptau îndatoririle ministeriale, şi alţi junimişti (care puseseră mîna pe funcţii înalte în Justiţie, Învăţămînt, Armată, sau în Administraţie) se mută în Capitală, aşezînd, astfel, bazele „Junimii“ bucureştene. Noul domiciliu al lui Maiorescu era pe Str. Vestei, nr. 13 A, din capul Străzii Batiştei, vizavi de Biserica Enei. Pe lîngă obişuiţii casei – I. Slavici, I. Negruzzi, I. L. Caragiale, Al. Macedonski, A. Demetrescu, A.T. Laurian, Şt. Mihăilescu şi alţii – acum încep să fie invitate din ce în ce mai multe femei de cultură. Iacob Negruzzi, în „Amintirile“ sale, deplînge situaţia, care, în opinia sa, ar fi scăzut spiritul critic al discuţiilor. Maliţioasă, Veronica Micle numea aceste adunări literare „Haremul lui Maiorescu“.

În 1875, doctorul Wilhelm Kremnitz, cumnatul lui Maiorescu, împreună cu soţia sa, Mite, se mută la Bucureşti, în casa din Str. Vestei. Cum nici unul dintre ei nu avea vreun venit, Mite plătea găzduirea devenind amanta lui Maiorescu şi stîrnind, în felul acesta, valuri de gelozie feroce din partea Clarei Maiorescu, stăpîna casei, dar şi a lui Wilhelm, fratele ei şi soţul încornorat. Şi nu degeaba, căci, în 1876, Mite îl va naşte pe Georg Titus (Baby), copilul conceput cu Maiorescu, nu cu soţul legitim, care, din acest motiv, îl va trata pe micuţ cu toată răceala. Însă, adevăratul părinte îşi va copleşi progenitura cu toată dragostea. În această casă, Mite îl va cunoaşte pe Eminescu, venit în vizită de la Iaşi. Iată notaţiile ei din jurnalul „Amintiri fugare“: „În sfîrşit, îl văzui personal pe acest om. El veni, pe neaşteptate, într-o dimineaţă, şi rămase la noi la micul dejun. Pe atunci, Maiorescu şi noi aveam gospodărie comună. Mai degrabă scund decît înalt, mai degrabă viguros decît zvelt, cu un cap ceva mai mare decît trupul lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi“. În noiembrie 1877, cînd Eminescu este angajat la ziarul „Timpul“, Maiorescu ar fi vrut să-i ofere găzduire pe Str. Vestei, însă poetul, care nu suporta tutela cuiva, alege alt domiciliu. Acolo continuau să se desfăşoare, în zilele de vineri, pînă noaptea tîrziu, şedinţele „Junimii“, unde participă Caragiale (care tocmai tradusese „Roma învinsă“, de Parodi), Eminescu, N. Gane, Ronetti-Roman. Nemaiavînd loc în casă de atîţia musafiri (între timp, aici venise, în călătorie de nuntă, şi Thea, sora lui Mite, împreună cu soţul), Maiorescu se mută cu chirie pe Str. Sf. Vineri, nr. 19, vizavi de sinagogă, unde îşi amenajează biroul de avocatură. Ca avocat de renume, Maiorescu îi apărase pe ofiţerii ruşi de Intendenţă – acuzaţi că furaseră din proviziile Armatei ţariste, angrenată, cum se ştie, în războiul româno-ruso-turc – şi se îmbogăţise. Ca urmare, în 1878, el a cumpărat o casă mai mare, pe Str. Herăstrăului nr. 27, de pe Calea Dorobanţilor, în spatele Blocului ,,Perla“ de astăzi, sau cum s-o mai numi. Dar, conform însemnărilor lui zilnice, noua locuinţă era „urît mirositoare“. De aceea, o vinde şi cumpără altă casă, pe Str. Mercur nr. 1, pentru a fi mai aproape de marea sa dragoste, Mite Kremnitz. Casa aceasta, amplasată cam pe unde se află, astăzi, Blocul „Eva“, are istoria ei, care ar trebui ştiută. În primul rînd, acolo a fost sediul celor două căsnicii ale lui Maiorescu (cu Clara Kremnitz şi cu Ana Rosetti) şi al şedinţelor „Junimii“ bucureştene. În al doilea rînd, lucru rarissim, casa avea curent electric, sonerie la poartă, canalizare şi încălzire centrală. Prin 1883, proprietarul o cedase, prin divorţ, Clarei. Tîrziu, prin 1914, Maiorescu o vinde, în profit, cu 200.000 de lei aur, cum era, pe atunci, moneda naţională. Pînă la acea dată, locuise pe Str. Episcopiei, vizavi de parc, de unde se va muta pe Str. Lahovari nr. 7, şi unde avea să şi moară, în 1917. Acelaşi cuconet de la „Junimea“ venea să asiste la cursurile lui Maiorescu de la Universitate, astfel că Amfiteatrul gemea de pălării şi crinoline. Băncile devenind neîncăpătoare, doamnele şi domnişoarele din societatea aleasă aveau la dispoziţie, aduse special, scaune aşezate în jurul catedrei magistrului. Studenţii prezenţi la cursuri le puteau admira, în toată splendoarea lor, pe Mite Kremnitz, Cleopatra Lecca, Livia şi Clara Maiorescu, Maria Păucescu, Ana Rosetti şi pe alte asemenea ilustre figuri.

Dacă, pînă acum, în demersurile noastre evocatoare, am apelat la însemnările rămase de la Titu Maiorescu („Jurnal“ şi „Însemnări zilnice“), Mite Kremnitz (,,Amintiri fugare“) şi Iacob Negruzzi („Amintiri de la «Junimea»“), mai departe, vă propunem să răsfoim paginile jurnalului lui Iancu Cerkez. Pentru cine nu-şi mai aminteşte, Iancu Cerkez (1847-1921) a fost un poet şi dramaturg minor, jurist şi politician, membru marcant la conservatori. Fraţii săi, Grigore şi Nicolae Cerkez, primul, arhitect de profesie, iar celălalt, inginer, erau mult mai cunoscuţi ca el. În jurnalul lui Maiorescu, foarte rar apare numele lui Iancu Cerkez. Oare pentru că a lipsit de la prea multe discuţii sau a făcut doar act de prezenţă să fi fost motivul pentru care criticul l-a trecut doar la „şi alţii“? În schimb, mai generos cu acest personaj se arată a fi Almanahul Arhivelor Municipiului Bucureşti, din 1997. De acolo am aflat că memorialistul ne-a lăsat cîteva caiete cu însemnări zilnice, aflate în grija academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici şi nepublicate, cel puţin pînă în 1997. Astfel, Iancu Cerkez ar fi fost un membru de vază al „Junimii“ bucureştene şi, de aceea, era nelipsit de la reuniunile literare organizate de Maiorescu în Str. Mercur nr. 1. Aşadar, el a avut norocul să-i cunoască personal pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Alecsandri, ba chiar şi pe Odobescu şi pe Haşdeu, adversari declaraţi ai lui Maiorescu. Amintirile sale sînt tot atîtea mărturii ale vieţii culturale bucureştene de la sfîrşitul Secolului al XX-lea.

* Potrivit mărturiilor lui Cerkez, prin 1880 s-au reluat şedinţele „Junimii“, în casa din Str. Mercur. La ele participau: I. Creangă (de cîte ori venea la adunările Consiliului General al Instrucţiunii), Mozes Gaster, Mite Kremnitz şi alţii. Prin 1882 încep să ia parte la reuniunile societăţii şi ardelenii Gh. Bariţiu şi Al. Roman. * În aprilie acelaşi an, Eminescu citeşte „Luceafărul“, poem care va fi publicat în Almanahul Societăţii „România Jună“, din Viena. * Cum se ştie, în 1885 Maiorescu predă revista „Convorbiri literare“ unui grup de tineri care îi cîştigaseră încrederea: S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, P. Eliade, M. Dragomirescu. Şi ei vor asista la şedinţele „Junimii“. * În amintirile sale, Cerkez reţine cîteva evenimente importante. Astfel, în vara anului 1890, la vîrsta de 71 de ani, Vasile Alecsandri moare, la moşia lui de la Mirceşti. Memorialistul îi face un emoţionant portret: „Era de statură mijlocie, cu o coroană de păr în jurul capului, cu o mustaţă groasă şi cu fruntea lată. Era plin de vorbă. O seară întreagă ne-a povestit anecdote din timpul fugii lui în Bucovina, din 1848“. * Bineînţeles că nici Eminescu nu putea lipsi din amintirile lui Cerkez: „Unul din obişnuiţii de la d-nul Maiorescu era bietul Eminescu; parcă-l văd încă: de statură solidă, figura mare, fruntea înaltă şi plină, mustăţi mici, negre şi tunse, privirea bună. L-am auzit citind «Luceafărul» şi, într-o seară, cînd Alecsandri şi Odobescu erau de faţă, «Scrisoarea a III-a», unde, după ce face tabloul epocii lui Mircea cel Bătrîn, trece la tabloul epocii colectiviste. (Este vorba de epoca «roşilor», cum mai erau denumiţi liberalii, duşmanii lui Eminescu)“. * Un alt portret al lui Eminescu: „L-am întîlnit încă de vreo cîteva ori, cu cîteva zile sau săptămîni înainte de a cădea, de-a doua oară, bolnav. Se mai îngrăşase şi îşi răsese mustăţile, era ca un popă catolic. Şedea, pe atunci, într-o căsuţă, pe Str. Şerban-Vodă“. * Şi lui Caragiale îi schiţează Iancu Cerkez un portret: „Drept contrast, Caragiale era înalt, figura lungă, mustăţi mici şi ochelari pe un nas cam lung, cam borcănat. Foarte gureş, foarte spiritual şi glumeţ, dar comun. L-am auzit citind frumoasa comedie «O scrisoare pierdut㻓. * Iată şi alte figuri rămase în eternitate: „Tot la dl. Maiorescu i-am întîlnit pe Iacob Negruzzi, fondatorul «Convorbirilor literare»; pe dl. Haşdeu – uscat, cu fruntea enormă şi cu accent pronunţat moldovenesc. Citea pasaje din «Magnum etimologicum». I-am mai văzut pe transilvăneanul Slavici, pe poetul Vlahuţă, urît şi neţesălat, pe tînărul Duiliu Zamfirescu“. * Maiorescu a dat un banchet, în casa lui din Str. Mercur, în onoarea marelui tragedian Ernesto Rossi, care tocmai triumfase pe scena Teatrului Mare. Eminescu nu venise, pe motiv că nu era bine îmbrăcat. Veniseră, în schimb, alţii: Caragiale, Slavici, soţii Kremnitz, Th. Rosetti. În total, vreo 50 de persoane. * Iată cum se ţineau şedinţele „Junimii“, acasă la Maiorescu: „Lecturile începeau la 9,30, seara. După citire, veneau discuţiile şi criticile lucrării. În general, dezbaterea era începută de Maiorescu. Intrau, apoi, în scenă: Caragiale, Negruzzi, Odobescu, P.P. Carp, şi-ţi era drag să asculţi diferitele obiecţiuni făcute de oameni în adevăr culţi, care vorbeau despre ce ştiau, nu băteau cîmpii, ca mulţi alţii. Era o plăcere cînd începea vreo dispută între d-nii Carp şi Maiorescu. Cu aceste petreceri intelectuale trecea de miezul nopţii şi nu-ţi venea să mai pleci“. * În sfîrşit, iată şi o descriere a casei lui Maiorescu, aşa cum a văzut-o Iancu Cerkez: „Aceste serate se ţineau în frumoasa căsuţă a domnului Maiorescu, din Str. Mercur nr. 1, la colţ cu Poşta Veche. Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, avînd un birou de stejar la mijloc, şi salonul de alături, foarte mobilat şi ornat cu cîteva busturi – Schoppenhauer, Poe, Venus din Milo. Dintr-un salonaş, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniţă plină de verdeaţă şi boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineaţa. Prînzurile şi serile la acest savant şi eminent bărbat al ţării sînt printre cele mai agreabile amintiri ale mele“.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI