Sfidătoarea bogăţie a şeicilor din Emiratele Arabe (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „O mare avuţie are sufletul celui care trăieşte cumpătat, cu mintea mulţumită“.

LUCRETIUS

 

Akhenaton aşa a făcut. La fel şi Ludovic al XlV-lea. Cînd ai mai mulţi bani decît ai timp să-i cheltui, de ce nu ţi-ai crea un oraş de vis? Asta au făcut, la începutul Secolului XXI, 3 state-lider din Golful Persic. Dubai, Abu Dhabi şi Qatar s-au întrecut pentru a atrage atenţia lumii. Au ajuns să ocupe locuri de frunte în finanţe, transport şi turism şi, prin achiziţii în toată lumea, au devenit investitori de vîrf şi sponsori ai sportului şi ai artei. Au început să joace un rol esenţial şi în diplomaţie, şi în gestionarea conflictelor – ce şi-ar putea dori mai mult 3 fîşii de pămînt în deşert? În anii 2000, Dubai a devenit epicentrul bogăţiei etalate ţipător. De la celebrităţi la oameni de afaceri, de la jucători de fotbal la simpli turişti, pe toţi i-a atras proiectul construcţiilor gigantice în nisip.

Din Mare s-au înălţat insule artificiale, private; blocuri uriaşe, de lux, au oferit un refugiu elitei globale. Fiecare nouă clădire s-a dorit a fi cea mai impunătoare, fiecare nou hotel de 7 stele s-a luptat să devină cel mai semeţ şi cel mai înalt. Întreg proiectul este rodul minţii şeicului Mohammed bin Rashid al-Maktoum, căruia i se spune, cu afecţiune, şeicul Mo. Chiar dacă fluxul de ţiţei a început să scadă, el a creat un model de business bazat pe proprietate, turism, transporturi navale şi finanţe. Pînă la crahul financiar din 2008, banii au venit în valuri. După prăbuşire, unii străini cu datorii au fugit. Mo s-a dus cu căciula în mînă la vărul lui, şeicul Khalifa, conducătorul emiratului din vecinătate, bogat în petrol şi doar cu puţin mai modest, Abu Dhabi. După acea mică ezitare, Dubai şi-a reluat ascensiunea spre bogăţii şi expansiune.

Ambiţiile lui Khalifa au fost la fel de grandioase, dar el s-a concentrat într-o altă direcţie. Planul lui a fost să transforme Abu Dhabi într-un centru global al artei şi arhitecturii, rivalizînd cu Londra, Paris şi New York. Insula Saadiyat (adică „fericire”) este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte culturale din lume, unde s-au creat filiale opulente ale Muzeelor Luvru şi Guggenheim, dar şi galerii de artă arabă.

Al treilea membru al acestui triumvirat a fost şeicul Hamad bin Khalifa al-Thani, emirul din Qatar, cel care a aşezat statul său, şi el minuscul, pe harta globală, înfiinţînd reţeaua de televiziune al-Jazeera şi cîştigînd dreptul de a găzdui Cupa Mondială FIFA, din 2022. Mai mult decît celelalte două state, Qatar a devenit un actor-cheie în diplomaţia Orientului Mijlociu, mai ales în războiul civil din Siria.

Aceşti lideri au învăţat din eşecurile familiei regale saudite şi din modelul lor de avere imediată din anii ’70. Europa, şi Londra, în special, au devenit terenul de joc al şeicilor şi al paraziţilor din jurul lor. Aproape un deceniu de consum remarcabil (dar departe de braţul şi, aparent, de ochii Legii islamice) nu a determinat o transformare economică. Averea a fost risipită. Şeicii Khalifa, Mo şi Hamad nu aveau să considere, niciodată, că banii sînt suficienţi. S-au scăldat în bani de la naştere, familiile lor au mai mulţi decît ar putea şti ce pot face cu ei. Ambiţia lor a fost să construiască ceva de durată, pentru ei şi pentru naţiunile lor, pline de aspiraţii. Statele lor au devenit un simbol al triumfului averii globalizate.

Cînd a venit la putere familia al-Maktoum, în 1833, Dubai era o comunitate de pescari şi de căutători de perle. Şeicul Maktoum bin Butti, părintele fondator al dinastiei domnitoare din Dubai, şi moştenitorii lui au trăit din plin frămîntările statului lor, care a supravieţuit revoltelor, şi-a dobîndit independenţa faţă de vecinii mai mari din Golf şi a intrat sub „protecţia” Imperiului Britanic. Pînă la începutul Secolului XX, Dubai devenise cel mai activ punct comercial şi un important port de intrare în Golful Persic. Înainte de perioada petrolului, comerţul exterior şi re-exporturile au reprezentat piatra de temelie a economiei. Marea Criză, pierderea reţelelor comerciale în al II-lea război mondial şi declinul Marii Britanii, ca putere globală, au dus la stagnare în Dubai şi în celelalte emirate.

Aşa cum s-a întîmplat şi în restul regiunii, supraabundenţa de petrol a fost salvarea imediată pentru Dubai. La sfîrşitul anilor ’60, şeicul Rashid bin Saeed al-Maktoum a exploatat foarte eficient rezerva de resurse a tînărului emirat. A înfiinţat Compania de Petrol din Dubai şi a deschis-o investiţiilor străine. A creat, astfel, un sistem inteligent de interdependenţă economică, ţările occidentale fiind interesate ca al-Maktoum să rămînă la putere.

Există o diferenţă enormă între cum arăta Dubai atunci şi cum arată în prezent. Pacea deşertului, întins pînă dincolo de orizont, era tulburată de prea puţine clădiri. Primul hotel din Dubai, cu doar 35 de camere, s-a deschis în 1960. Compania aeriană locală, Gulf Air, nu făcea cine ştie ce reclamă ţării. Dacă nu te ocupai de afaceri cu ţiţei, de ce ţi-ai fi bătut capul să te duci acolo? Dar petrolul curgea în valuri. Pînă în 1991, producţia a crescut mereu. Rashid ţinea să exploateze averea abia descoperită, dar era reticent la schimbare. A încercat să le insufle copiilor săi cultul legăturii cu tradiţiile, respectul faţă de conservatorismul social şi conştiinţa faptului că averea este efemeră. A pronunţat celebra frază: „Bunicul meu a călărit pe o cămilă, tatăl meu a călărit pe o cămilă, eu conduc un Mercedes, fiul meu conduce un Land Rover, fiul lui va conduce un Land Rover, dar fiul lui va călări pe o cămilă“.

Aceasta era familia în care s-a născut, în 1949, cel de-al treilea din cei 4 fii, Mohammed bin Rashid al-Maktoum. El şi fratele lui au crescut într-o reşedinţă fără curent electric sau apă curentă (cel puţin aşa spun relatările oficiale) şi au fost încurajaţi să devină călăreţi şi vînători iscusiţi. Mohammed a fost trimis în Anglia la vîrsta de 17 ani, înscriindu-se la Bell School of Languages, de la Cambridge. Biografia oficială menţionează o prestigioasă educaţie europeană în arte liberale, dar legătura cu Cambridge a fost pur geografică. Atît cît s-a aflat în Marea Britanie, a îndrăgit cursele de cai, un sport care avea să îi uşureze ascensiunea spre vîrful establishmentului britanic.

Dubai şi-a dobîndit independenţa sub conducerea tatălui său, cînd Mohammed avea 22 de ani. Dubai, Abu Dhabi şi alte 5 emirate au format Emiratele Arabe Unite. Şeicul Rashid fusese mereu conştient că rezervele de petrol sînt epuizabile şi reticent faţă de dependenţa excesivă de ţiţei, ceea ce a provocat dezastrul multor naţiuni în curs de dezvoltare. El s-a folosit de ţiţei pentru diversificarea economiei şi investiţia în clădiri şi drumuri noi, dîndu-şi seama că Dubai avea potenţialul să devină centrul de echilibru al acelei regiuni instabile. Tensiunile regionale, izbucnite la începutul anilor ’70, au fost un semnal de alarmă. Căsătoria s-a dovedit un instrument diplomatic util. Fiica şeicului Rashid s-a căsătorit cu emirul din Qatar, în schimbul unui dar de nuntă de 700 de milioane de dolari, cheltuiţi pentru finanţarea construcţiei unui port.

Dubai se bucura de prea puţină atenţie în lume. Cînd erau alăturate noţiunile de „arab“ şi „petrol“, oricine se gîndea, în primul rînd, la Arabia Saudită. Anticipînd parcă invazia rusă din a doua jumătate a anilor ‘90, cele mai scumpe terenuri, restaurante şi cluburi de noapte din Londra au devenit, atunci, rezervaţie a unui mic grup de superbogaţi saudiţi. Uneori, erau recunoscuţi imediat după veşmîntul lor, albul costumelor tradiţionale contrastînd cu cerul cenuşiu al oraşului. O mare parte din timp se îmbrăcau discret, în haine occidentale. Aproape întotdeauna, bărbaţii erau cei văzuţi la distracţii. Femeile stăteau ascunse, de obicei, acasă, la Riad sau Jeddah, în vreme ce bărbaţii jucau în marile cazinouri şi îşi cheltuiau banii, făcîndu-şi de cap la Londra, ori în sudul Franţei. Teancuri de bancnote erau cărate în serviete şi risipite ca nişte confetti. Se povesteşte că răposatul rege Fahd, cînd era încă prinţ, a pierdut, într-o noapte, 6 milioane de dolari la mesele de joc din Monte Carlo. Iar un alt membru al familiei domnitoare, în numai 3 nopţi, ar fi pierdut 2 milioane de lire sterline la Ladbrokes, fără să pară, însă, deloc descurajat, căci le dădea chelneriţelor, drept bacşiş, jetoane de cîte 100 de lire.

Londra s-a dovedit expertă în temenele faţă de excentricii din emirate, tratîndu-i în aceeaşi manieră ca pe oligarhii ruşi de astăzi. Se făcea totul ca superbogaţii arabi să se simtă în largul lor, li se treceau cu vederea chiar şi întîmplări pentru care, acasă, ar fi avut mari probleme. Unul dintre capi era Adnan Khashoggi, traficant de arme şi playboy, actor principal în celebra afacere Iran-Contra, cu reputaţia de a fi cel mai bogat om din lume al momentului. La începutul anilor ‘80, averea lui era estimată la 40 de miliarde de dolari. Avea case în toată lumea. Domeniul lui din staţiunea spaniolă Marbella a găzduit petreceri care le egalau, în extravaganţă, pe cele din Epoca de Aur a Americii. Se spune că şampania era frapată în maşini frigorifice, parcate pe domeniul lui.

Producţia de ţiţei saudită a atins punctul culminant în 1977. Timp de mai mulţi ani, înainte şi după acest moment de vîrf, ţara şi-a etalat din plin puterea financiară şi politică. La întîlnirile Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), se desfăşurau adevărate drame politice, personajul principal fiind atotputernicul ministru al Petrolului din Arabia Saudită, şeicul Yamani. Dar bogăţiile nesfîrşite au contribuit nesemnificativ la evoluţia societăţii saudite. Ţara a rămas mai conservatoare ca oricînd, închisă la influenţe externe. Daniel Pipes, istoric şi expert american în Orientul Mijlociu, a scris, în 1982, despre „blestemul bogăţiei petroliere”. Problema boom-urilor, spune el, este că, de obicei, ele nu aduc nici dezvoltare economică durabilă, nici evoluţie culturală: bogăţiile generate sînt cheltuite „fără măsură şi dezechilibrează comportamentul normal, stîrnind aşteptări nerealiste şi invidie“.

(va urma)

 

JOHN KAMPFNER

COMENTARII DE LA CITITORI