Sfidătoarea bogăţie a şeicilor din Emiratele Arabe (11)

in Alte știri

 

 

Plasamentele şeicului Hamad în domeniul artelor au fost spectaculoase. În vremea lui, Qatar a devenit cel mai important investitor pe piaţa de artă, la nivel global. Qatar Museums Authority cheltuieşte aproximativ 1 miliard de lire pe an pentru achiziţii, fiind mereu prezentă la licitaţiile de la Christie’s, Sotheby’s şi de la alte Case similare, de talie mondială. Printre marii artişti din Secolul XX, ale căror lucrări sînt imediat achiziţionate, se numără Mark Rothko, Francis Bacon, Jeff Koons, Roy Lichtenstein şi Andy Warhol. Dulapul cu medicamente al lui Damian Hirst s-a vîndut cu 12,5 milioane de lire. Dar achiziţia care a doborît recordurile şi a atras cel mai mult atenţia, la începutul anului 2012, a fost tabloul intitulat ,,Jucătorii de cărţi“, de Paul Cézanne. Pentru această lucrare a fost plătită suma, uluitoare, de 160 de milioane de lire. Marile instituţii occidentale, chiar cu sprijin filantropic privat, sau cu ajutor guvernamental, nu se pot apropia de o asemenea sumă.

La originea programului de achiziţii se află o femeie – şeica Al Mayassa bint Hamad bin Khalifa Al-Thani, directoare a QMA şi soră a noului emir, şeicul Tamim Bin Hamad Al-Thani, care a preluat puterea în iunie 2013. Lista ei cuprinde achiziţii, sponsorizări şi crearea de noi Palate ale Culturii. Muzeul de Artă Islamică, inaugurat la Doha, capitala statului Qatar, în 2008, este – asemenea Insulei Saadiyat, din Abu Dhabi – doar începutul unui plan măreţ, care include Biblioteca Naţională a lui Rem Koolhas şi un Muzeu Naţional, conceput de Jean Nouvel. Ele trebuie să fie umplute cu lucrări – aşa se explică aspiratorul gigantic de obiecte de valoare.

Mulţi lideri ai lumii s-ar declara, poate, mulţumiţi de faptul că posedă cele mai frumoase colecţii de artă, numeroase construcţii realizate cu arhitectură modernă şi seducătoare, precum şi mari echipe şi competiţii sportive. Pentru şeicul Hamad şi fiul său, pentru şeicii Khalifa şi Mohammed, asemenea trofee sînt necesare, dar insuficiente. Visul lor este să aducă în centrul lumii fiecare dintre emirate şi regiunea Golfului, în general.

Proiectul depinde, în bună măsură, de transport şi de infrastructură. ,,Qatar Airways“ şi ,,Etihad“, din Abu Dhabi, fac faţă cu brio companiei aeriene ,,Emirates“, din Dubai. Toate trei o iau înaintea concurenţilor occidentali, cu oferte mai variate. De la escale de zbor la convenţii de afaceri, Golful atrage mulţi pasageri, datorită facilităţilor oferite şi confortului. Acelaşi lucru începe să se aplice şi diplomaţiei internaţionale. Qatarul s-a afirmat ca jucător şi intermediar, pregătit să-i întîmpine atît pe iranieni, cît şi pe israelieni, dispus să-şi afirme cu mai multă tărie punctul de vedere asupra conflictelor din Libia şi din Siria. Americanii iau rareori decizii în Orientul Mijlociu înainte de a purta discuţii discrete cu cei din Qatar şi cu restul Emiratelor Arabe Unite.

Procesul de deschidere în toate direcţiile şi de transformare a zonei într-o putere globală implică şi riscuri. Asemenea state sînt expuse unei examinări care nemulţumeşte profund familiile de la conducere. În Abu Dhabi, apariţia ziarului de limbă engleză ,,National“ a reprezentat o încercare de a demonstra că există o oarecare libertate de expresie, însă, după o vreme, publicaţia şi-a domolit stilul articolelor despre Emiratele Arabe Unite. Al-Jazeera difuzează ştiri fără ocolişuri, în arabă şi în engleză, dar ştie şi cînd să o lase mai moale, mai ales după cum şi cînd îi cere acest lucru guvernul din Qatar.

Cînd Dubai a fost lovit de criza financiară, Occidentul nu şi-a ascuns satisfacţia: parveniţii din deşert îşi primeau pedeapsa meritată. Însă, bucuria pentru răul altuia a durat puţin. Dubai a ieşit din stagnare după doar cîţiva ani. În octombrie 2010, ,,Dubai World“ a semnat cu creditorii un acord de reeşalonare a datoriei de 25 de miliarde de dolari. Piaţa imobiliară era încă instabilă. Dar, cum cheltuielile pentru infrastructură îşi menţineau ritmul, Dubai a recîştigat încrederea investitorilor.

A urmat „Primăvara arabă“, cu revoluţiile care au dat jos vechea gardă în Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen, astfel încît autocraţii din toată regiunea au încercat să se pună la adăpost. Oraşe-stat, precum Bahrain, considerate oaze de linişte, au fost copleşite de demonstraţii. Întreprinzătorii din aceste ţări şi din alte părţi ale regiunii şi-au dorit un loc sigur pentru a-şi desfăşura afacerile. Investitorii îşi căutau un refugiu sigur pentru banii lor. În vreme ce aceste aşa-zise primăveri s-au transformat în ierni, cu lovituri de stat şi masacre în Egipt şi nu numai, majoritatea corporaţiilor internaţionale, încă prezente în „vechea“ lume arabă, s-au salvat şi s-au mutat în Golf. Economiştii au estimat că 30 de miliarde de dolari – toate scutite de taxe, fireşte – s-au mutat în Dubai, în cei 3 ani de la prima revoltă din Tunis.

Dubai a revenit în forţă. Proiectele gigantice care fuseseră întrerupte au fost reactivate. Deşi oraşul-stat are datorii imense, totul e ca şi cum nimic nu s-a întîmplat. Preţurile proprietăţilor aproape au revenit la valoarea dinaintea crahului. În 2013, Dubai era cea mai puternică piaţă rezidenţială din lume. Piaţa de capital a luat, şi ea, avînt.

(va urma)

JOHN KAMPFNER

COMENTARII DE LA CITITORI