Sfidătoarea bogăţie a şeicilor din Emiratele Arabe (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Publicaţiile de marketing susţineau că Burj Al Arab avea să fie „mai înalt decît Turnul Eiffel”, precum şi primul hotel „de 7 stele” (o distincţie care, deşi nu avea nici un sens, urma să fie adoptată de noi hoteluri rivale). Cu elitra sa din oţel şi sticlă, în forma unei dhow tradiţionale (ambarcaţiune arabă cu velatură latină, cu unul sau două catarge – n.tr.), Burj a devenit simbol naţional pentru Dubai. Vedete din lumea sportului au fost invitate să-şi demonstreze talentul, nu în hol, ci sus de tot – pe heliportul de pe acoperiş: Tiger Woods a expediat cîteva lovituri de golf (în Mare), tenismanul Roger Federer a schimbat cîteva mingi cu Andre Agassi, în timp ce David Coulthard a executat cîteva rotiri demonstrative în maşina lui de Formula 1. Nici că se putea susţinere mai bună din partea celebrităţilor.

Stimulat de publicitatea megastructurii din Dubai, şeicul Khalifa, din Abu Dhabi, şi-a dorit ceva şi mai atrăgător pentru emiratul lui. Aşa a apărut „Emirates Palace“, un monument al prostului-gust, inaugurat în 2005. Mai degrabă palat decît hotel, această structură din marmură şi granit se întinde pe mai mult de 1 kilometru de la un capăt la celălalt (ca să ajungă în camere, oaspeţii au la dispoziţie maşinuţe de golf cu care să străbată nesfîrşitele culoare). Clădirea are 6.000 de metri pătraţi de foiţă de aur, 7.000 de uşi, 12.000 de indicatoare şi 1.002 candelabre din cristale Swarovski. Centrul palatului este dominat de un imens atrium, cel mai mare din lume. Domul aurit îl depăşeşte pe cel de la Catedrala Saint Paul în privinţa dimensiunii (nu şi a bunului-gust). Holul recepţiei este de mărimea a două terenuri de fotbal. VIP-urile au de ales între a veni cu elicopterul, sau a trece printr-o imitaţie a Arcului de Triumf din Paris, în timp ce vizitatorii mai puţin importanţi trebuie să suporte un „dezmăţ“ de fîntîni. În ce loc din lume ai mai vedea un automat de vînzare pentru lingouri de aur? Aşadar, un soi de Imperiu Mali, tărîmul lui Mansa Musa, scuturat de praf şi adus la zi.

Pe lista marilor realizări îndoielnice din Dubai a urmat construirea unor arhipelaguri artificiale – The Palm şi The World -, devenite, imediat, locuri de vacanţă preferate de multimilionarii din fotbal şi de vedetele din lumea filmului şi a modei. Dubai ţinea atît de mult să-şi facă publicitate cu numele lor, încît mulţi au fost ajutaţi să-şi cumpere proprietăţile de lux. Astfel, emiratul s-a transformat într-un centru global al lăcomiei. Dar, soarta oricărui simbol al luxului este să fie întrecut de altul. A urmat ceva şi mai spectaculos: Burj Khalifa. Construcţia turnului gigantic, cuprinzînd birouri, hotel şi complex de apartamente exclusiviste, a început în 2004, purtînd, iniţial, numele Burj Dubai. A depăşit Taipei 101, din Taiwan, devenind cea mai înaltă clădire din lume.

Asemenea clădiri – sfidînd gravitaţia, marea şi deşertul – joacă un rol central în planul de afaceri vizînd oraşul-corporaţie, preconizat de şeicul Mo, care evocă primele discuţii legate de design-ul urban: „Cîteva persoane mi-au adus planul pentru un mic mall şi cîteva clădiri din jurul lui. Le-am spus doar atît: «Gîndiţi la scară mare». După ce am discutat 3 zile, s-a ajuns la asta. Dubai Mall este cel mai mare mall din lume, iar Burj Khalifa, cel mai înalt turn”.

Şeicul Mo, împreună cu echipa lui, a dat peste cap convenţiile din arhitectură. El şi-a anunţat ideile grandioase înainte ca planurile să fie desenate. Presiunea mediatică şi mentalitatea de tipul „vreau o felie din tort” au avut un rol esenţial în alimentarea speculaţiei care a generat dezvoltarea economică rapidă din Dubai. Nu era esenţial ca proprietatea să aibă succes financiar, şi nici măcar ca proiectul să fie încheiat. În privinţa publicităţii, precum şi a investiţiilor interne, brandul Dubai părea invincibil.

(va urma)

JOHN KAMPFNER

COMENTARII DE LA CITITORI