Sfidătoarea bogăţie a şeicilor din Emiratele Arabe (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Hedonismul occidental era tolerat, atît timp cît rămînea în spatele uşilor închise. Angajaţii străini ai marilor companii, oamenii de afaceri în vizită şi turiştii puteau să trîndăvească în hotelurile şi în vilele lor, să joace tenis şi să bea cantităţi uriaşe de alcool. Problemele apăreau doar cînd erau reţinuţi pentru consum de alcool, sau pentru că se sărutau în public.

Mall-urile şi alte forme rezonabile de petrecere a timpului liber erau destinate relaxării tuturor. Localnicii şi străinii aveau aceleaşi ţeluri: să strîngă şi să cheltuiască bani. Primul Festival de shopping a fost organizat în 1996, aducînd un venit de 1 miliard de dolari, la acea ediţie. Dubai a devenit gazda unor evenimente sportive la nivel înalt. Festivalul internaţional de film organizat aici a atras nume mari de la Hollywood – Orlando Bloom, George Clooney şi Tom Cruise -, dar şi ,,piese grele” din lumea arabă. S-au organizat concerte rock cu Elton John, Iron Maiden, Jennifer Lopez, Justin Bieber. Onorariile pretinse de asemenea vedete sînt un fleac pentru şeicul Mo. Se spune că, în 2008, Kylie Minogue a primit 1,5 milioane de dolari ca să cînte la inaugurarea Hotelului ,,Atlantis”, o monstruozitate de clădire, în întregime, de culoare roz. Cele aproximativ 2.000 de celebrităţi participante la eveniment au fost invitate la o cină cu homar şi un foc de artificii care, potrivit organizatorilor, a fost „de 7 ori mai grandios“ decît cel din deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing. Ca întotdeauna, mărimea contează…

Pînă la sfîrşitul primului deceniu al Secolului XXI, în Dubai, Produsul Naţional Brut pe cap de locuitor a depăşit 40.000 de dolari – plasînd acest stat printre cele mai bogate din lume Dacă am face abstracţie de străinii care locuiesc acolo, media pentru localnici ar putea să ajungă la sute de mii de dolari. Datorită proprietăţilor şi patronatului, mulţi dintre ei au devenit foarte bogaţi şi, atît timp cît nu critică regimul, nu sînt în pericol de a sărăci. Iar critici, practic, nu există. Presa se află sub un control strict. Opinia publică este atent monitorizată, prin forumuri de discuţii (majaalis) regionale, iar concluziile sînt raportate celor care fac parte din anturajul personal al şeicului Mo.

În centrul sistemului se află averea de „rentier“ – distribuţia banilor de la locuitorii foarte bogaţi ai Emiratelor către cei mai puţin avuţi. Începînd cu anii ‘70, cînd averea generată de petrol se acumula în valuri, şeicul Rashid le-a oferit supuşilor mai săraci, gratis, găzduire, educaţie şi servicii medicale. Statul mai oferă sprijin pentru asigurarea locurilor de muncă, spre exemplu, spaţiu pentru birouri şi ajutor financiar pentru iniţierea de noi afaceri. Familiile care au beneficiat de proprietăţi în primii ani de dezvoltare şi-au mărit profitul, vînzîndu-le sau închiriindu-le unor investitori imobiliari sau unor expatriaţi. Boom-ul economic a dus la creşterea spectaculoasă a chiriilor, dar nimeni nu a părut afectat. Costurile expatriaţilor erau acoperite de companiile lor, guvernul fiind, şi el, mulţumit: cu cît sporea suma primită de proprietarii locali, cu atît scădeau subvenţiile acordate de el.

În spatele faţadei strălucitoare a globalizării se află politici etnocentrice de menţinere a elitei naţionale şi a liniei de separaţie dintre străini şi localnici. Sheikh Zayed Marriage Fund (Fondul pentru căsătorii al şeicului Zayed) a fost instituit în 1992, asigurînd cîte aproximativ 19.000 de dolari, anual, pentru 3.000 de cupluri de cetăţeni din Emirate, care au probleme cu plata dotelor. De asemenea, are scopul explicit de „a încuraja căsătoriile între cetăţeni ai Emiratelor Arabe Unite”. Recompensa financiară este însoţită de o restricţie legislativă. Localnicele care se căsătoresc cu expatriaţi, precum şi copiii acestora îşi pierd cetăţenia. Străinii care intră în atenţia autorităţilor riscă un refuz al prelungirii permisului de rezidenţă, sau chiar să li se ceară să plece înainte de expirarea dreptului de şedere – iar sancţiunile financiare ale unor asemenea pedepse sînt atît de dure, încît nimeni nu îndrăzneşte să rişte. Toată lumea are motive întemeiate să se supună.

(va urma)

JOHN KAMPFNER

COMENTARII DE LA CITITORI