Sfidătoarea bogăţie a şeicilor din Emiratele Arabe

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Fascinaţia şi gigantismul reprezintă ingrediente necesare, dar insuficiente, pentru obţinerea succesului. La fel de importante erau regimul de taxe şi infrastructura. Pentru specialişti, s-au stabilit „zone libere“, scutite de obligaţii fiscale, astfel încît companiile internaţionale puteau să opereze fără să plătească taxa de corporaţie, sau impozitul pe venit. Iniţial, rezidenţii străini nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi. Odată relaxate regulile privind proprietatea, fluxul constant s-a transformat în potop. Toată lumea voia să fie în miezul acţiunii, fără inconvenientul de a trebui să dea ceva înapoi. Şeicul Mo dădea tonul – proprietăţile lui erau scutite de taxe.

Datorită acestei iniţiative, Dubai a devenit un paradis în mijlocul unei regiuni frămîntate, un loc unde se trăia uşor, şi care era din ce în ce mai accesibil. Infrastructura nu însoţea dezvoltarea, ci era catalizatorul acelei dezvoltări (spre deosebire de multe naţiuni occidentale, unde, adeseori, căile de transport apar mai tîrziu). În doar 20 de ani, ,,Emirates” a devenit una dintre primele 10 companii aeriene din lume. Se estimează că, pînă în anul 2020, aceasta va deveni cel mai mare transportator internaţional pe distanţe lungi. Aeroportul contribuie cu aproape o treime la produsul naţional brut şi pune la dispoziţie 20% din locurile de muncă din emirat. Dezvoltarea sistemului de porturi şi şosele este la fel de impresionantă. În anii ‘90, Abu Dhabi şi Dubai au stabilit să construiască împreună drumul de 240 de kilometri dintre cele două emirate. Cîndva, erau despărţite de deşert; doar uneori vedeai cîte un beduin traversînd marea de nisip. Acum, însă, oraşele sînt legate prin benzi de marmură şi beton, care se întind cît vezi cu ochii.

Boom-ul nu s-ar fi petrecut în lipsa celui mai masiv grup de populaţie din Dubai – o clasă inferioară, invizibilă, de muncitori constructori, veniţi de pe subcontinentul indian. Încă de la începutul anilor 2000, organizaţiile societăţii civile au încercat să atragă atenţia asupra situaţiei critice a acestei categorii de oameni. Potrivit unui raport Human Rights Watch din 2006, „unul dintre cele mai mari proiecte de construcţie din lume se derulează pe seama muncitorilor din Dubai, care sînt supuşi unui tratament inuman“. Muncitorii erau aleşi din zone sărace, de către agenţii de recrutare din ţările lor natale. Aceştia se ofereau să le plătească zborul pînă în Dubai (unde străzile „sînt pavate cu aur“), să le ofere condiţii de lucru şi de trai potrivite şi un salariu de subzistenţă. Muncitorilor li se cerea să predea paşapoartele la sosire şi să returneze banii împrumutaţi pentru drum. Conform cifrelor apărute în presă, peste 20.000 dintre ei au înaintat guvernului plîngeri, în care reclamau neachitarea salariilor şi condiţiile de lucru, asemănătoare unui lagăr de muncă. Practic, oamenii erau supuşi unui regim de sclavie modernă şi nu aveau de ales: trebuiau să continue munca, într-o căldură înfiorătoare, pentru a-şi plăti datoriile. Adesea, membrii asociaţiilor caritabile şi jurnaliştii care au încercat să investigheze situaţia acestor muncitori nu au mai fost bineveniţi în Dubai.

Nu era genul de ştire pe care echipele de relaţii publice, angajate de guvernul din Dubai, şi-ar fi dorit să o audă răspîndită prin lume. Şi nu era, în nici un caz, un adevăr pe gustul locuitorilor bogaţi, un adevăr pe care aceştia îl remarcau doar atunci cînd treceau, în viteză, pe lîngă şantierele de construcţii, în limuzinele lor cu aer condiţionat. Trista realitate este că lucrul acesta nu interesează aproape pe nimeni: nici pe angajaţii străini ai companiilor imobiliare şi de servicii, nici pe miile de turişti veniţi în Emiratele Arabe Unite în vacanţe all-inclusive, ca să se bucure de luxul de 5 (sau de 7) stele, de excursii de week-end ieftine şi de mînă de lucru ieftină.

Unul dintre talentele şeicilor Mohammed, Khalifa şi Hamad a fost să asigure toată liniştea şi tot confortul pentru două grupuri demografice radical diferite. Străinii erau indispensabili pentru funcţionarea ţării, iar, în Dubai, aceştia reprezentau 80% din populaţie. Ei aveau nevoi şi repere culturale complet diferite de cele ale localnicilor. Ambele categorii se intersectau în magazine de designer şi în restaurante scumpe, dar rareori mai mult de atît.

(va urma)

JOHN KAMPFNER

COMENTARII DE LA CITITORI