Sfînta şi neruşinata mediocritate

in Restituiri

…Mediocritatea nu e o însuşire a unor oameni, o scădere rea şi de nedepăşit, e o stare năclăibilă, ca şi îmburghezirea, ca şi umflarea aluatului propriu în cel ce începe să se creadă buricul pămîntului, numai şi numai pentru că ocupă un anumit loc în societate, are o anumită funcţie şi primeşte o anumită lefşoaie, drept răsplată valorică. Mediocritatea, cum voi încerca să arăt mai departe, se bucură de cea mai mare longevitate, e fără moarte. Ea se mulează după toate împrejurările, ia, la nevoie, forma combativităţii revoluţionare, se drapează în toga roşie a intransigenţei, devine vehementă şi aproape că nu se mai ştie opri, cînd se dezlănţuie, cînd alunecă pe povîrnişul acesta, cînd suie, de fapt, fiindcă metamorfozarea şi draparea au un scop, nu sînt făcute de dragul făcutului.
Alteori, tot în funcţie de împrejurări şi de scopuri, mediocritatea devine blajină, se confundă cu disciplina, dă din cap, zice de zece ori „da“ şi o singură dată „nu“, avînd grijă, şi atunci, să-şi argumenteze opoziţia, adăugind cîte un „îîîî…dar…noi… totuşi…îîî…“. După asemenea înşiruiri, vor urma întotdeauna, în mod necesar şi obligatoriu, izbucnirile obişnuite, de combativitate şi de gravitate, care vor scăpăra fulgere şi vor azvîrli tunete, în jos însă, spre cei mici, spre cei pe care îi are în subordine – vai de ei şi de destinul lor, care nu poarte fi decît greu şi năclăit.
Dintre toate formele pe care le ia – individuală sau colectivo-democratică, mînioasă sau tristă -, forma cea mai caracteristică rămîne forma agresivă şi intempestivă, dezlănţuită, trăind din agresivitate şi din insistenţă, impresionînd, dînd la o parte valori, ocupînd patru scaune cîteodată, răsturnîndu-le la nevoie, sărind peste mese, domolindu-se apoi, întorcîndu-se la modestie, luîndu-şi măsuri de precauţie, ştiind prea bine că protestul ei, dacă e şi ponderat, va fi socotit drept şi întemeiat, va căpăta un răspuns favorabil, va triumfa.
Există, bineînţeles, şi alte forme, capacitatea acestei stări de a se nuanţa şi de a se rupe în bucăţi fiind infinită, greu de sintetizat. De fapt, mai mult decît o sintetizare şi o caracterizare globală, general valabilă, interesează stăruinţa şi persistenţa acestei maladii – „în condiţiile orînduirii noastre”. Ştiu, sînt sigur că îmi vei spune că „la noi, mai ales în ultimii ani, valoarea a triumfat şi a fost pusă în drepturile ei, în toate domeniile, şi că impostura, lipsa de har şi de cinste au fost puse la colţ, pentru totdeauna…”. Cunosc, pot să anticipez, adică, fără a şarja, şi prefacerile şi mutaţiile cu care îmi vei ieşi în întîmpinare – „Chiar dacă se mai întîmplă unele încălcări, dar pînă la urmă, munca şi cinstea…“ -, şi nu te voi contrazice, voi recunoaşte şi eu ce-i de recunoscut, adăugînd o anumită precizare: aşa e, teoretic, şi practic e aşa, uneori. Alteori, şi eu nu zic cel mai adesea, se întîmplă încălcări şi împingeri, aluatul dospit şi năsădit al mediocrităţii – şi cînd nu-i dospit şi năsădit acest aluat?! – se umflă şi se lăţeşte, se întinde şi împinge, să cucerească noi şi noi poziţii, să mai înainteze un pas, să mai suie o treaptă în ierarhia nouă a noii societăţi, drept pentru care uzează de metode noi, adecvate împrejurărilor de azi.
Îl vezi pe cîte unul – cîţi n-am văzut eu din ăştia?! – gemînd prin toate adunările, făcîndu-şi loc în faţă, dînd din coate cu stăruinţă şi cu îndîrjire, luptîndu-se să schimbe înfăţişarea treburilor, suferind cumplit dacă e dat cumva înapoi, dinadins sau din greşeală. Îl cunoşteai bine pe individ, ştiai că are creierul cam rotungior şi cam neted, îl ştiai că e cam greoi şi cam opintit la minte, îţi spuneai însă că merită şi el să trăiască, ba îl mai şi ajutai – oameni sîntem, nu-i aşa? – apoi, cînd îl vedeai pe năsădit dezlănţuindu-se, te cuprindea uimirea şi mila, erai pierdut pe jumătate, fiindcă, pentru un asemenea tip de impostor, înfiorarea şi mila, oricît ar fi ele de puternice, nu au nici o valoare, sînt mofturi, sînt fandoseli, esenţial fiind pentru dumnealui numai urcuşul – ascensiunea, suirea.
Se întîmplă şi căderi, pe drum, au loc capotări, temporare său definitive, se nasc din cauza asta drame mari şi puternice, fiindcă un asemenea individ, plafonat şi obtuz, nu poate concepe că nu i se cuvine un anumit lucru, că trebuie să plece dintr-un loc unde s-a infiltrat şi s-a căţărat. Înclinaţia aceasta e omenească, desigur, fiecăruia i se pare aşa, că i se cuvine ceea ce i se dă, ceea ce a luat. Un om de bun-simţ, însă, nu de înaltă ţinută etică, ci numai de bun-simţ, se va replia, se va întoarce la muncă, dacă s-a rătăcit cumva pe asemenea făgaşuri, în vreme ce un îndîrjit, cum ar fi cel ce ţi l-am schiţat, se va ambala şi mai puternic în ambiţionări şi în crispări, va apela la noi metode, va căuta noi aliaţi, să nu fie dat înapoi, să nu regreseze. Apucătura aceasta din urmă e specifică, de altfel, mediocrităţii combatante. Ştiindu-se limitată şi fără prestigiu, ea îşi adaugă cîte un om sau cîte doi, de prestigiu şi de valoare, pe care îi transformă apoi în port-drapel. De fapt, mediocritatea nu poate exista decît în grup, prin asociere, constituind şi reconstituind bisericuţe şi găşti.
Îi vezi numai pe cîte unii, pe cei ce se aseamănă la gînd şi la scopuri, cum se adună laolaltă, om lîngă om, combatant lîngă combatant. Pe urmă, odată constituită gruparea, n-o mai desface nimeni, nici dacă dă cu tunul în ea, atît e de sudată şi de unitară. Mi-a fost dat nu de mult să cunosc o asemenea grupare de şoc, alcătuită, cum se întîmplă mai întotdeauna, din cele mai eterogene elemente: foşti negustori de mărunţişuri, foşti patroni şi foşti geambaşi, funcţionari de lux, fiindcă erau şi din ăştia printre ei, oameni care avuseseră anumite munci, într-o anumită vreme, şi care, nemaiavîndu-le, deveniseră îndîrjiţi şi porniţi pe îndreptări. Instituţia, în care se polarizase gruparea aceasta, îşi schimba mereu conducerea, la doi, trei ani, cu frămîntări, cu analize multe şi complicate, precedate mai toate de sesizări şi de notiţe. Iar gruparea, care stăpînea totul acolo, rămînea intactă, stînd liniştită cîte o jumătate de an, începînd apoi să protesteze şi să sesizeze, îndată ce se simţea ameninţată. Cîţiva combatanţi, măcar, stau lipiţi de instituţia respectivă, cum stă muşchiul pe piatră, şi nu se mai dau duşi de-acolo. Se văicăresc, cînd nu pot ataca, născocesc persecuţii, apelează şi la delaţiuni, la nevoie, nu se dau la o parte de la nimic. Acum, de o vreme, se luptă toţi, cu un nou director, pe care îl acuză, aşa cum i-au acuzat şi pe alţii, mai înainte, că nu lucrează în colectiv, că nu ţine seama de grupa sindicală şi de organizaţia de partid, că dispreţuieşte omul şi omenia etc. etc. etc. Nu m-aş mira, drept să spun, dacă ar izbîndi din nou, fiindcă mediocritatea e tenace prin stăruinţă şi prin număr, e nocivă pentru că se agaţă de nişte principii cu care nu are nimic de-a face, ea e, de fapt, moara care ne macină multe eforturi, încălecînd de prea multe ori valoarea şi cinstea.

ION LĂNCRĂNJAN (1976)

COMENTARII DE LA CITITORI