Sfintele Paşti

in Pagină creştină

Isus Christos reprezintă cea mai frumoasă legendă a umanităţii. Iar din această legendă, cea mai glorioasă pagină o constituie Paştele. De ce nu Crăciunul, cum afirmă aproape toţi slujitorii bisericii? Pentru simplul motiv că la naşterea sa, cel hărăzit să devină Mîntuitorul lumii era aidoma oricărui copil, nu putea, nu avea cum să se implice în evenimente, alţii erau eroii maturi şi activi ai acelui miracol. Pe cînd răstignirea şi învierea sa sînt pline de vorbele sale, de înţelepciunea şi tragismul făpturii sale. Nu diminuez însemnătatea Crăciunului în raport cu cea a Paştelui. Dar la Crăciun, bucuria e prea mare, parcă un fir cosmic leagă destinele protagoniştilor şi le fereşte de rău – pe cînd Paştele înseamnă drama supremă, care ne face pe fiecare dintre noi să ne imaginăm în locul lui Isus pe cruce, să însetăm şi să ni se dea oţet, să lăcrimăm la fiecare piron bătut în palme sau în picioare, să înotăm în apele morţii odată cu ultima suliţă înfiptă în coapsă.

Paştele înseamnă coroana de spini şi urletele unei mulţimi sangvinare, înseamnă Golgota şi tragerea la sorţi a miraculoasei cămăşi. Înseamnă cutremurul de pămînt şi întunecarea cerului. Iar aşa ceva impresionează pentru toată viaţa pe muritorul de rînd şi contribuie în cea mai înaltă măsură la pasul spre creştinare. Şi mai este ceva în gigantica orgă de patimi a Paştelui, ceva care face din această sărbătoare cea mai înaltă expresie a originii divine a lui Isus. Este vorba despre Înviere. Nimeni nu se mai întorsese pînă atunci din moarte – cazul soldatului Er din dialogul platonician pare a ţine mai mult de o moarte aparentă, eroul său fiind trezit la viaţă de flăcările rugului. Pe cînd Isus a murit cu adevărat moarte de martir şi, aşa după cum anticipau proorocirile, s-a întors din nou la viaţă, printre ai săi, pentru o ultimă privire asupra ogorului însămînţat de el, pentru a îi convinge cu argumentul suprem pe ucenicii săi că este cu adevărat Fiul Domnului, că Dumnezeu există şi că Împărăţia lui va veni.

Afirmam la începutul Însemnărilor mele că Isus reprezintă cea mai frumoasă legendă a umanităţii. E o metaforă, desigur, pentru că Isus e mai mult decît o legendă – e un adevăr, e o realitate care a existat. Ateiştii şi raţionaliştii se poartă de cîteva sute de ani precum membrii sinedriului care l-a condamnat la moarte pe Mîntuitor – sinedriu din care nu puteai face parte, după cum se ştie, decît dacă făceai din curat murdar şi invers. Argumentul celor care contestă existenţa fizică a lui Isus ar fi acesta: nu există referiri la nici un istoric al Antichităţii. Cum aşa? Dar cei patru evanghelişti – Matei, Marcu, Luca şi Ioan – ce sînt, oare, decît nişte istorici ai Antichităţii? Nu avem nici un motiv serios să nu luăm în seamă însemnările lor, care au o derulare epică precisă, riguroasă, ca a unei adevărate cronici, iar în cuprinsul acestora pot fi găsite referiri complexe la viaţa socială şi economică a provinciei romane care era Iudeea la acea oră. Iar cea mai bună dovadă a existenţei lui Isus a fost însăşi moştenirea sa uriaşă: Biserica Creştină. Vedeţi dvs., vorbind în pilde, e ca şi cum am avea de-a face cu următoarea situaţie: o familie moşteneşte prin tradiţie o pădure falnică, cu arbori seculari, o branişte care a fost odinioară plantată de un străbun, despre care nu se ştie mare lucru, cronicile meleagurilor nu vorbesc. Dar asta nu înseamnă că el, străbunul, nu a existat: proba o fac arborii puşi de el, pădurea în întregul ei, aceasta e lucrarea lui, dîra de foc a trecerii lui prin lume, pădure care e vizibilă, e palpabilă, nu poate fi contestată. Tot astfel se poate rosti despre Isus: el există prin zidirile sale, prin sutele de milioane de biserici creştine care au sfinţit pămîntul din Secolul I şi pînă în Secolul XX, de la tăinuitele grote ale întîilor credincioşi şi pînă la chiliile săpate în stîncile de cretă ale Evului Mediu timpuriu, de la domurile grandioase ale goticului european şi pînă la catedralele zugrăvite de cei mai de seamă maeştri ai Renaşterii, de la schiturile albe ale oamenilor săraci şi simpli din veacurile din urmă şi pînă la dantelăria de piatră şi vitralii a ereticului arhitect de geniu din Barcelona, botezată „Sagrada Familia“, adică „Sfînta Familie“. Evoluţia omenirii e logică, popoarele nu construiesc aberant, inutil, fără temei – aşa că salbele uriaşe de mînăstiri şi biserici ereştine cu care fiecare generaţie de pămînteni a împodobit planeta nu s-au născut dintr-o simplă poveste, din istorioare apocrife, din pulbere şi fum. Nu, totul a intrat în calculul divin al creştinării lumii, iar pilonii acestor lăcaşuri sînt copacii acelei nesfîrşite păduri de care vorbeam. Fiecare picătură din sîngele, lacrimile şi sudoarea lui Isus a avut darul să sape în timp şi spaţiu temeliile unei ctitorii bisericeşti. Şi nu există o mai desăvîrşită poezie în civilizaţia lumii, decît acel verset unic, rostit în Evanghelia lui Ioan: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El“ (subcapitolul „Şarpele de aramă“, 3; 15, 16). Iubita şi regretata mea mamă (care îşi celebra numai de Paşte ziua de naştere), de cîte ori citea aceste rînduri, plîngea…

Într-o recentă carte publicată la Editura Stephanus din Bucureşti, cu titlul „Cele şapte cuvinte de pe cruce“, de Richard Wurmbrand, am aflat învăţăminte pilduitoare pentru interpretarea corectă a vorbelor rostite de Isus înainte de a-şi da duhul. Ar fi ideal ca tot omul să înţeleagă faptul că Paştele nu reprezintă numai ocolul bisericii şi acel sublim imn byzantin „Christos a Înviat din morţi“, nu e numai recuzita frumoasă a văpsirii neprihănitelor ouă şi făgăduiala ca măcar atunci, în acea duminică, să fim mai buni, mai primăvăratici, mai curaţi, aşa cum sînt personajele memorabilei scene din „Faust“, de Goethe, care ies la plimbare în burg sub cadenţa clopotelor purificatoare. Paştele este şi aşa ceva, desigur, dar totodată e cu mult mai mult. E puterea noastră de a înţelege cît de cumplită a fost jertfa asumată de Isus pe drumul ocării, către dealul supliciului, iar mai apoi pe cruce. El ştia toate acestea şi nu s-a opus. Intra în destinul său irepetabil să moară ca om şi să învie ca Dumnezeu. Dar, pentru o mai bună cunoaştere, pentru o retrăire reală a stării de spirit de atunci, să reproducem cele 7 propoziţii, pe care Mîntuitorul le-a rostit pe cruce: 1) Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!

2) Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.

3) Femeie, iată fiul tău – iată mama ta! 4) Eli, Eli, lama sabahtani? 5) Mi-e sete! 6) S-a săvîrşit!

7) Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez Duhul… Între aceste rostiri, auzite de toată lumea înmărmurită sub cruce, s-au scurs minute lungi, la acea amiază de vineri. Făptuise Isus vreun păcat atît de cumplit, pentru orice instanţă de judecată, încît să trăiască cel mai barbar martiraj din istoria lumii, moartea prin crucificare? Nicidecum, El aşa trebuia să moară, numai aşa. Tot astfel după cum Iuda numai în felul lui propriu putea muri: după ce a aruncat arginţii trădării înapoi, în Templu, el s-a spînzurat, dar grotescul căinţei sale a fost pe măsura vînzării, pentru că nici funia nu l-a ţinut şi a căzut cu capul în jos, a plesnit în două, prin mijloc, şi i s-au revărsat pe pămîntul secetos măruntaiele. Cîtă mizerie în moartea lui Iuda şi cîtă nobleţe, cîtă curăţenie în moartea lui Isus! De remarcat că Mielul Sfînt rosteşte „S-a săvîrşit!“ („Kala“, în arameică) înainte de ultima fază, care nu mai e un geamăt, ci o înseninare, o pătrundere în acel fluid de lumină care îl adusese pe lume şi care acum venise să-l ia înapoi, de-a dreapta Părintelui ceresc: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez duhul!“.

Iată de ce cred cu toată tăria în viaţa de apoi. Pentru că omul nu e creat întîmplător şi el nu seamănă cu nici o altă vieţuitoare, iar vocea aceea lăuntrică a gîndului, imaterială şi totuşi de o forţă năpraznică, este partea lui de dumnezeire. Pentru că prea e perfectă armonia universului ca să nu existe o forţă guvernatoare, un spirit suprem, care face ca în fiecare primăvară să răsară iarba, care îndrumă zborul uluitor al păsărilor în marile migraţii, care veghează miracolul maternităţii, care aprinde făcliile stelelor pe cer, care a separat, cu bună ştiinţă, graiurile pămîntului, care aparent nu se amestecă, dar sub sceptrul lui se face totul, se nasc şi se năruie imperii, se pune chiar piciorul pe Lună… A cunoaşte şi a înţelege patimile lui Isus înseamnă a primi iluminarea de a trăi în spirit creştin. Iar marea izbîndă a Paştelui asta înseamnă. Ne-a învăţat că din durere se naşte mîntuirea. Ne-a învăţat că viaţa ne-a fost dată în dar pentru a trăi în contopire cu valorile cele mai pure ale decalogului, pentru a creşte şi a ne înmulţi, după porunca biblică, pentru a aduce imnuri de slavă principiului divin, fără de care nu am fi existat. Un pui de pasăre, înainte de a se naşte, îi spune mamei sale: „Mamă, ce bine e în ou, e cald şi plăcut, n-aş mai vrea niciodată să plec de aici!“. Iar mama îi răspunde: „Taci, fiule, şi aşteaptă, căci vei vedea o lume şi mai frumoasă, cu aer dulce, şi verdeaţă, şi multă lumină“. Iată de ce cred în Isus şi în existenţa unei alte vieţi. Iată de ce, la fiecare Paşte, trăiesc o eternă copilărie. Christos a Înviat!

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text preluat din revista „România Mare”, din 5 aprilie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI