Sfinţii Mihail şi Gavriil 2014 (2)

in Alte știri

 

 

Am mai dat un interviu de presă unei tinere care era de la Promedia. I-a plăcut placa aceea comemorativă de la celula mea, pe care a şi fotografiat-o. I-am răspuns la întrebări, fără a recurge la fabulaţii, deşi, la noi, la români, aşa ceva se practică.

Am văzut, zilele acestea, la TV, că se discută cu ,,cuţitele lungi pe masă” – o metaforă nostimă. Oamenii nu vor decît puterea. Nimeni nu se revoltă că nu mai avem fabrici de tractoare, că IMGB, care făcea ordine în 29 ianuarie 1990, producea maşini grele, de care avea nevoie economia ţării, că industria extractivă nu mai exploatează 13 milioane de tone de ţiţei, cum se întîmpla înainte, ci doar 6 milioane de tone ş.a.m.d. Deşi nu am vrut să merg la Jilava, de teamă să nu „răcesc“, pînă la urmă m-am bucurat să ajung acolo – ar fi fost o greşeală să nu mă duc.

Nu pierd vremea urmărind programele TV, dar doresc să fiu un om informat. Deunăzi, am văzut, la B1 TV, un reportaj intitulat ,,Condamnaţii”. Deţinuţii erau, în celula lor, îmbrăcaţi elegant, cu ceasuri la mînă… Prin anii ‘50, eram la Cavnic, o mină de plumb din Maramureş. Acolo, a venit, ca supraveghetor, un ungur, care vorbea stricat româneşte, şi care mă cunoştea din lagăr, unde era şef de gardieni. Odată – ce i-o fi venit lui?, nu ştiu – m-a chemat la el, făcîndu-mi semn cu degetul. M-am dus, n-aveam de ales, altfel mă băga la carceră. Tipul mă întreabă: ,,Nu saluţi?”. Salutul obligatoriu era ,,Să trăiţi!”. I-am răspuns: ,,Nu am făcut armata, domnule comandant”. El: ,,Bre, dumneata nu trebuieşti (sic!) împuşcat, că e păcat de plumbul ăla. Ar trebui să fii spînzurat, bre!”. În fine, îl găsesc la abataj – se interesase unde lucram eu. L-am tratat ca pe un bolovan, de parcă nici nu exista. Mi-am văzut de treaba mea. Am lucrat artistic! După cîteva ore, m-a anunţat ajutorul: ,,Domnule perforator, nu mai avem sfredele”. I-am spus să numere găurile şi lungimea lor. Mi-a răspuns: ,,15 găuri şi 15 metri”. ,,E bine, demontează”, i-am zis eu. Cînd a auzit replica mea, comandantul gardienilor mi-a spus, uitîndu-se la ceas: ,,Bre, Ionica (ungurii nu-l pronunţă pe ,,ă”), e devreme!”. FĂRĂ SĂ MĂ ANUNŢE CE ORĂ ERA. Noi nu aveam voie să ştim cît e ceasul – informaţie pentru românii care, de 25 de ani, ţin comunismul pe capul meu. Pe Feher (aşa îl chema pe   supraveghetor) l-am iertat, fiindcă am auzit că ungurii au votat cu Iohannis, deci, probabil că l-a votat şi el, dacă o mai fi în viaţă. În zilele noastre, deţinuţii au parte de tot confortul: tembelizor, biliard, cărţi şi, mai ales, pastă de dinţi (noi ne spălam cu săpun de rufe), pachete, vorbitor, reduceri de pedeapsă, ca tovarăşul care a ieşit la bătaie. El nu ştie că democraţia înseamnă şi alternanţă la guvernare. Dar, la vîrsta mea nu ar trebui să mă mai intereseze nici cît au prăduit ei, nici că vor 10 ani la Cotroceni. Dacă vă osteniţi să citiţi aceste mărturii, e spre binele ţării: adică economia românească să producă, de exemplu, 14 milioane de tone de oţel, ca înainte de 1990, nu doar 3 milioane de tone, ca astăzi. Mulţumesc celor ce s-au ostenit să citească aceste rînduri şi să le înţeleagă mesajul.

Sfîrşit

Ion Baurceanu

P.S. – Pînă la urmă, l-am învins pe Feher. Mi-a adus sfredelele şi am mai dat 10 găuri – 25 de găuri era o performanţă peste aşteptări. Cînd a revenit în lagăr mi-a dat liber… la alte barăci. Nu m-am lăsat amăgit de ,,favoarea” lui.

COMENTARII DE LA CITITORI