„ŞI ANIMALELE NOASTRE IUBITE SE DUC ÎN CERURI!“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Mărturisirile tulburătoare ale unui medium

 

O mare parte din bogăţia muncii mele este dată de situaţiile în care întîlnesc oameni ce nutresc o mare iubire unul pentru celălalt. Aşa am privit eu lucrurile pînă într-o zi, cînd am primit un apel telefonic şi, printr-o persoană intermediară, mi s-a spus că la celălalt capăt al firului se află o femeie surdă, care vrea să-mi vorbească. Am zis: „E-n ordine!“, şi interpreta a mediat conversaţia noastră. Numele doamnei era Susan; se simţea foarte deprimată şi solicita intervenţia mea, pentru a intra în comunicare cu spiritul unei fiinţe dragi. Voia să ştie dacă aşa ceva se poate realiza. I-am spus interpretei că da, şi s-a stabilit data.

În ziua rezervată şedinţei, nu eram sigur dacă va ieşi ceva. La 11 fix, a sunat clopoţelul la uşă. Două femei aşteptau în prag – una cu o siluetă mai degrabă suplă, şi cu păr negru; cealaltă era puţin mai corpolentă şi avea părul roşu. Femeia slabă s-a prezentat ca fiind Kathy şi mi-a explicat că ea era interpreta. Le-am invitat în apartament şi le-am oferit să bea puţină apă.

– Sper că nu v-a fost greu să găsiţi adresa, am spus.

M-am uitat în spatele meu şi am văzut-o pe Kathy facîndu-i de zor semne lui Susan. Cînd am trecut în camera de şedinţe, am fost cu toţii de acord că ar fi mai bine ca Susan să se aşeze pe scaun, iar Kathy să stea în picioare în spatele meu, vorbindu-i prin semne lui Susan.

Am făcut demersurile obişnuite pentru începutul oricărei şedinţe, explicînd cum decurge o comunicare cu spiritele. Fiind născut în New York, eu vorbesc destul de repede, dar Kathy ţinea pasul cu mine tot timpul. Eram uimit de cît de rapid reuşea să exprime ceea ce spuneam eu. Cînd mă gîndesc la acea întîlnire, îmi aduc aminte cum simţeam iubirea şi alinarea pe care le transmitea Kathy prin ceea ce făcea. Eram uluit de talentul ei de interpretă, tot aşa cum era şi ea uimită de performanţele mele.

Am început citirea lui Susan, schiţînd profilul ei psihic. Cînd fac schiţa psihică a cuiva, de obicei, ţin în mînă un carnet şi un creion, mă adaptez modelului energetic al persoanei şi îmi scriu impresiile, sau trag scurte concluzii. Uneori fac asta la începutul unei şedinţe, pentru a înlesni comunicarea unei citiri. Dacă îi dau unei persoane informaţii corecte de ordin psihic în legătură cu ea însăşi, aceasta îşi va da seama chiar de la început că nu sînt un impostor. Obstacolele îndoielii sînt înlăturate, şi comunicarea cu spiritele decurge mult mai uşor. Susan îmi dădea o puternică impresie că este o singuratică, dar, în acelaşi timp, şi o persoană extrem de tenace. I-am descris familia ei – o familie care nu era deloc comunicativă şi deschisă – şi i-am transmis că surzenia îi era cauzată de două oase mici din urechi, care nu fuseseră pe deplin dezvoltate la naşterea ei. Susan a confirmat că spusele mele erau corecte şi s-a bucurat că fusesem în măsură să-i dau informaţii atît de precise. După ce am terminat schiţa ei, mi-am spus rugăciunea şi am început procedura de deschidere. Imediat am primit informaţii despre locuinţa ei.

– Asta-i foarte ciudat, dar mi se arată ceea ce cred că este casa dumitale. Ai cumva o canapea maronie sub o fereastră, cu o pătură sau o cuvertură colorată întinsă pe ea?

După ce a transmis cuvintele mele, Kathy mi-a dat răspunsul lui Susan:

– Da, aşa este. Canapeaua se află chiar sub fereastră şi este acoperită cu o pătură, dar nu tot timpul.

Trebuie să recunosc că, primind răspunsurile din partea cuiva care se afla în spatele meu – chiar dacă era vorba de o interpretă –, eram confruntat cu o situaţie total diferită de cele cu care eram obişnuit.

Am continuat:

– În dreapta canapelei, pe un suport metalic, se află cîteva fotografii. Văd şi nişte flori, ce par a fi din plastic, sau din mătase, tot pe raftul acela. Eşti de acord cu asta?

– Da, este cît se poate de corect.

– Mi se arată şi o carpetă portocalie. Este uzată în vreo două locuri, mai ales lîngă o uşă. Cred că asta e uşa de la intrarea în apartamentul dumitale. Văd şi o bucătărie. Stai puţin… Nu ştiu cine îmi dă această informaţie. Dă-mi voie să întreb.

I-am cerut, mental, spiritului să se identifice. N-a venit nici un răspuns, aşa că am aşteptat în tăcere. Atunci mi-au fost arătate multe fotografii pe un frigider.

– Văd foarte multe fotografii, pe un frigider. Multe dintre ele sînt ale unui cîine.

Susan a început să rîdă. Mi-a explicat că erau fotografii ale cîinelui ei. În timp ce continuam comunicarea cu spiritul, am simţit cum încăperea se umple de o incredibil de mare revărsare de iubire. Era o iubire care părea a fi una foarte nobilă şi absolut necondiţionată. Apoi am exclamat:

– Charlie!

Auzind numele, Susan a început să plîngă isteric. Eram total nedumerit şi mă uitam la ea, aşteptînd un răspuns, sau o explicaţie. Era evident că atinsesem o coardă sensibilă şi voiam să ştiu ce anume se întîmpla.

Kathy a vorbit pentru Susan:

– Da! Charlie era cîinele meu. Charlie este cel pentru care am venit aici, pe el vreau să-l contactez. A murit acum 2 luni şi îmi este îngrozitor de dor de el.

Aproape că nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-am dat seama de ce îmi era greu să identific persoana: informaţiile veneau de la un cîine! Cîinele îmi arăta lucruri pe care le înţelegea el.

Susan a început să facă o mulţime de semne, iar Kathy le-a tradus în cuvinte:

– Susie spune că lui Charlie îi plăcea să stea tot timpul pe canapea şi că obiectul lui preferat era cuvertura. Din cînd în cînd zgîria cu ghearele covorul din faţa uşii şi se prefăcea că îngroapă, acolo, ceva.

– Înţeleg. Mi se părea ciudat că văd imaginile dintr-un unghi mic, dar acum înţeleg de ce. Le văd prin ochii lui Charlie.

După cîteva clipe, am continuat citirea:

– Charlie îţi transmite multă iubire. Îmi arată o lumină roşie şi îmi spune ce anume făcea atunci cînd apărea această lumină roşie.

Susan era extrem de agitată şi vorbea febril, prin semne, cu Kathy.

– Da, era becul care îmi dă de ştire cînd sună telefonul. Charlie venea la mine şi mă împingea cu botul cînd îl vedea aprins. Era formidabil! Avea foarte multe calităţi omeneşti.

– Îmi transmite prin forţa gîndului că avea o zgardă roşie frumoasă, cu pietre scumpe… ei bine, semănau cu nişte diamante. Sînt sigur că nu erau diamante veritabile.

Susan a rîs şi ne-a spus că nu erau veritabile, dar străluceau. A adăugat că o iritau unele persoane care rîdeau de Charlie, pentru faptul că purta o zgardă atît de „feminină“.

Am zîmbit, amuzat de acest detaliu, după care am continuat:

– Charlie îmi descrie cum îl plimbai pînă la magazinul din colţ, ca să cumperi pîine şi lapte.

– Da, aşa este.

Apoi am început să rîd. Charlie îmi trimisese un gînd foarte nostim şi am transmis şi eu mesajul.

– Charlie îmi spune că nu-i plăceau băile în chiuvetă.

– Da. În fiecare seară de vineri îi făceam baie şi, într-adevăr, nu-i plăcea deloc. Se lupta cu mine într-una. Dar cred că, după o vreme, s-a obişnuit cu asta. Pot să pun o întrebare?

– Da, bineînţeles.

Susan a început să plîngă uşor, străduindu-se să exprime, prin semne, o întrebare:

– Charlie a suferit cînd a murit? Şi, vă rog, spuneţi-i că îmi pare extrem de rău.

Am întrebat:

– Charlie a avut, la un moment dat, probleme cu picioarele? Adică, era incapabil să meargă? Pentru că simt o durere, mai ales în partea stîngă.

– N-a avut astfel de probleme decît chiar la sfîrşit. Era sub medicaţie.

– Ştiţi cumva dacă avea diabet?

– Da, avea. Îl supărau şi rinichii. Îţi spune dumitale despre toate astea?

– Da, îmi transmite gîndul despre ceea ce nu era în ordine cu el înainte să moară. Îmi mai spune că te iubeşte foarte mult şi că îţi este nespus de îndatorat. L-ai ajutat să moară?

– Da, deşi nu voiam.

– La sfîrşit, cîinele dumitale a suferit cumplit. Realmente, l-ai ajutat. Ştii asta?

Susan nu mi-a răspuns. Şi-a înclinat capul, mişcîndu-l apoi în sus şi-n jos.

– Charlie doarme şi acum cu dumneata, la capătul patului. Înţelegi ce-a vrut să spună?

– Da, întotdeauna, la miezul nopţii venea pe pat. Eu mă trezeam şi îl găseam cu capul aşezat pe pernă, lîngă mine.

– Cunoaşteţi pe cineva cu numele de Ivy? Ştiu că este un nume ciudat, dar simt că acesta este numele.

Susan a început să se gîndească, străduindu-se să-şi amintească de acel nume. Apoi, peste cîteva minute a exclamat:

– Da! Am vorbit cu ea la telefon acum o săptămînă. Mă ajută să obţin un alt cîine. Este foarte greu să găseşti un cîine pentru cei cu deficienţe de auz şi ea mi-a spus că s-ar putea să aibă unul pentru mine.

– Primesc o vibraţie foarte puternică de la acest animal, care-mi transmite convingerea lui că vei obţine un alt cîine şi că, în curînd, nu vei mai fi singură. Charlie zice că te va ajuta şi va face în aşa fel încît noul cîine să ştie ce anume trebuie să facă. Apropo, îmi arată un cîine alb. Seamănă destul de bine cu un husky.

Susan a devenit extrem de emoţionată.

– Ăsta-i genul de cîine pe care încearcă Ivy să-l obţină pentru mine.

– Îl vei avea, fii fără grijă. Charlie îmi spune că niciodată nu vei fi singură!

Cu acestea, am mulţumit amîndoi lumii spiritelor pentru sprijin şi i-am rugat pe cei de acolo s-o ajute pe Susan pe drumul ei.

Repet ceea ce am spus şi altădată: animalele supravieţuiesc dincolo de moarte. Cînd intră în lumea spiritelor, ele acceptă această trecere ca pe o întîmplare foarte firească. În mod cert, am avea ce învăţa de la ele. Am fost deseori întrebat: „Unde se duce iubitorul meu prieten necuvîntător?“. Animalele noastre se duc, şi ele, în ceruri. Se duc într-un fel de lume cerească, foarte frumoasă – aceeaşi în care merg şi fiinţele omeneşti. Cînd moare un animal, el este întîmpinat de una sau de mai multe fiinţe omeneşti cu care a avut o legătură cît timp s-a aflat pe pămînt. Dacă nu este disponibilă nici una, adeseori, el este întîmpinat de îngrijitorii de animale. Aceştia sînt suflete generoase şi iubitoare, care veghează asupra animalelor noastre dragi, pînă cînd în lumea spiritelor ajunge un membru al familiei, legat, printr-o puternică iubire, de respectivul animal. Mai mult decît probabil, îngrijitorii sînt persoane care, pe pămînt, adorau animalele.

Este un lucru obişnuit ca animalul dvs., de curînd plecat din această lume, să revină la locuinţa lui pămîntească. Mai mult ca sigur, se va aşeza pe acelaşi scaun, va dormi în acelaşi loc şi va veghea îndeaproape asupra fiinţei dvs. El îşi aminteşte de bunătatea şi iubirea pe care le-a primit pe pămînt din partea dvs. şi se va întoarce, adeseori, ca să vă vegheze şi să vă apere.

Aşa că, vă rog, nu trataţi niciodată cu indiferenţă un animal, sau orice altă fiinţă însufleţită. Ne aflăm aici pentru a împărtăşi cu toţii misterul unui plan divin de iubire, alcătuit pentru toate făpturile lui Dumnezeu.

* * *

A te stinge din viaţă lent, din cauza maladiei Alzheimer, care îţi slăbeşte tot mai mult capacităţile, este nu numai înfiorător, dar, uneori, aproape inuman. Cu toate acestea, în fiecare an, sute de mii de oameni capătă această boală, care e una de durată. Maladia Alzheimer provoacă degenerarea celulelor nervoase din creier, iar materia cenuşie se împuţinează. Simptomele bolii se manifestă prin pierderea memoriei şi o accentuată stare de dezorientare în timp şi spaţiu. În fazele finale, persoana respectivă suferă de o gravă psihoză, care include halucinaţii delirante şi paranoia.

Chiar dacă pînă acum cauza acestei boli este încă necunoscută, există cîteva teorii: unii cred că ea este de natură genetică; alţii cred că e vorba şi de influenţa pe care o au unii factori de mediu, cum ar fi plumbul, sau alte metale. Un lucru este sigur: pe măsură ce populaţia vîrstnică sporeşte, se intensifică şi stressul exercitat atît asupra familiilor, cît şi asupra comunităţii medicale. Sper să se poată efectua mai multe studii şi să se ajungă la rezultate prin care să se pună capăt acestei suferinţe distrugătoare.

Unele persoane mi-au pus nenumărate întrebări referitoare la cîte un membru al familiei sau la vreun prieten care suferă de maladia Alzheimer, ca de exemplu: Mă poate auzi? Mă văde? Unde se află el? Mai este aici? E mort? Sufletul a părăsit trupul? Poate sufletul să continue de unul singur? Ce s-a întîmplat?

Într-o zi, aveam o întîlnire cu o femeie fermecătoare, cu numele de Sydelle. Îmi fusese trimisă de o prietenă apropiată de-a ei. Mi-a spus, de la început, că tatăl ei a murit şi că ea trebuia să rezolve anumite probleme. Dorea, în mod special, să ştie dacă el era împăcat sufleteşte.

Cînd am început şedinţa, mai întîi am avut un foarte intens sentiment că Sydelle era deosebit de nervoasă şi de nesigură, nu numai din cauza acestei întîlniri, ci şi a propriului ei viitor. Părea că îi trec prin minte nenumărate întrebări. Am încredinţat-o că, din fericire, temerile şi îngrijorările ei aveau să fie înlăturate prin comunicarea noastră cu spiritul. Am început să mă acordez la energia ei. Imediat, am sesizat că între ea şi mama ei exista o anume ostilitate.

– Sydelle, dumneata vorbeşti cu mama dumitale?

– Da, vorbesc cu ea.

– Nu intenţionez să fiu indiscret, dar simt că între voi două nu este o relaţie de bună înţelegere.

– Nu sînt sigură că pricep ce vreţi să spuneţi prin asta.

– Am senzaţia că, uneori, mama dumitale ţi se pare o povară şi că îţi pierzi răbdarea cînd ai de-a face cu ea.

– O, da. Este adevărat. Îmi este greu să-i spun ceva, indiferent ce.

Şedinţa progresa şi am simţit cum, în spatele meu, se deschide un fel de uşă şi, brusc, prin ea a dat năvală o mulţime de oameni.

– Dintr-o dată simt ca şi cum această încăpere ar fi plină. Stai puţin… dă-mi voie să încerc să mă acordez cu cei care sînt aici.

Am închis ochii şi am văzut silueta unui domn. Stătea în picioare, foarte drept, şi avea o expresie serioasă. Îmi făcea impresia că nu avea mintea întreagă.

– Sydelle, cred că îl am aici pe tatăl dumitale. Simt că, înainte să moară, a fost ceva în neregulă cu capul lui, deoarece îmi dă senzaţia clară că zona capului îi era afectată. De asemenea, simt că el s-a aflat vreme îndelungată într-un spital, sau într-o instituţie de îngrijire a celor aflaţi în convalescenţă. A stat la pat mult timp?

– Da, tatăl meu a suferit de Alzheimer, vreme de 30 de ani.

– Oh, Dumnezeule, de aceea mă simt cu mintea atît de rătăcită. Lui nu-i vine să creadă toate acestea. Trebuie să spun că nu se simte pe deplin acomodat cu situaţia. Adică, se uită în jur şi pare că nu-i vine a crede.

– Ei bine, el nu prea credea în lucrurile de genul acesta.

– Posibil, dar… Tatăl dumitale vrea să-ţi mulţumească pentru că ai aprins lumînarea. Are asta vreun înţeles?

– Da, am aprins cîteva lumînări, cînd era el bolnav, ca să-l ajut să treacă în lumea de dincolo.

– Vrea să-ţi mulţumească pentru asta, ca şi pentru rugăciuni. L-ai ajutat foarte mult. Zice că încă este tulburat, dar, încet-încet, începe să priceapă cum stau lucrurile. Înmormîntarea lui a fost oficiată într-un templu?

– Da.

– Era şi el acolo. Zice că v-a văzut pe toţi. Dar a fost puţin surprins de numărul de oameni prezenţi. Zice că se aştepta la un număr dublu.

– A avut foarte mulţi prieteni, dar din cauză că se retrăsese din viaţă de atît de multă vreme, nu-i mai rămăseseră prea mulţi.

– Cine este Jack?

– Chiar el, acesta-i numele lui.

– Povesteşte ceva despre o pătură africană şi despre nişte fotografii. Le-a văzut pe toate. Ai expus nişte fotografii de-ale tatălui dumitale? Fotografii în care apare, de-a lungul întregii lui vieţi?

– Da, aşa este. La înmormîntare, am aranjat una din păturile lui africane şi am pus pe ea fotografii de-ale lui. Voiam să alcătuiesc un colaj al vieţii tatălui meu.

– Cine este Rose?

– Mama lui.

– Vrea ca tu să ştii că Rose a venit să-l întîmpine cînd a murit el. Nu o văzuse de multă vreme. E corect?

– Ea a murit pe cînd el era copil.

– Rose este o persoană nostimă. Ştii că te urmăreşte, cînd eşti în bucătărie? De asemenea, îi place genul de îmbrăcăminte pe care o porţi. Îmi arată nişte rochii lungi, vaporoase.

Sydelle rîde cu zgomot şi-mi mulţumeşte că am adus-o aici pe bunica ei.

– N-am cunoscut-o niciodată, dar mă bucur că se află în preajma mea.

Jack a reînceput să vorbească şi eu am continuat să transmit mesajele:

– Tatăl dumitale menţionează numele de Mark şi zice că această persoană îl ajută să se descurce.

– Mark este fratele meu. Asta-i foarte interesant, deoarece Mark a preluat afacerile tatălui meu, după moartea acestuia.

– Ştii dacă Mark are butonii de manşetă sau agrafele de cravată ale lui Jack?

– Da, el poartă butonii de manşetă ai tatălui meu.

– E adevărat că stă într-un birou pe ai cărui pereţi se află diplome de merit şi recomandări importante?

– Da, el lucrează în biroul tatălui meu, care este întocmai aşa cum l-a lăsat tata. Diplomele sînt cele pe care le-a obţinut pentru titlul de ,,cel mai bun comerciant”. Sînt expuse pe peretele din spatele mesei de lucru.

– Tatăl dumitale îmi arată fotoliul lui, de culoare verde închis. În el stă aşezat fratele dumitale cînd se află în birou. Să-l întrebi, te rog, dacă pe şezutul fotoliului, în partea dreaptă, cred, există o mică sfîşietură, sau o ruptură.

– Asta sună foarte ciudat. Dar, ştiţi ce? Mark mi-a menţionat faptul că trebuie să facă rost de un fotoliu nou, întrucît cel vechi este uzat. Nu ştiu dacă are o ruptură, dar, cu siguranţă, îl voi întreba. E pur şi simplu uimitor.

Rar se întîmplă să mi se ceară să transmit, de dincolo, sfaturi privitoare la afaceri. Eu îmi informez clienţii că lumea spiritelor nu ştie neapărat cum vor decurge lucrurile. Aşa cum am spus mai înainte, intervin prea mulţi factori, inclusiv legea destinului. Eu le spun clienţilor mei: „Îi putem pune această întrebare spiritului, dar vă rog să înţelegeţi că trebuie să luaţi propriile voastre decizii. Nu intră în răspunderea spiritelor să vă spună cum să vă conduceţi viaţa, sau afacerile“.

(va urma)

JAMES VAN PRAAGH

COMENTARII DE LA CITITORI