Şi copacii plîng

in Război corupției

Prin 2013, un raport al Curţii de Conturi ne anunţa, pe un ton contabil şi nicidecum ecologic, că în ultimii 20 de ani, în România au fost tăiate ilegal păduri în suprafaţă de 360.000 de hectare, producînd acestei naţiuni un prejudiciu de 5 miliarde de euro. Aşa cum am spus, contabiliceşte cam aşa era situaţia la nivelul anului 2013. Între timp, însă, în mod sigur, cifrele sînt ceva mai mari. Tehnologia evoluează destul de repede, aşa că e posibil ca acum metodele de măcelărire a pădurii să fie mult mai cizelate, mai avansate şi mai eficiente decît acum 5 ani. Problema reală, însă, nu o reprezintă acei bani, 5 miliarde de euro. Ce poţi să le ceri unor contabili, chit că lucrează ei tocmai sus, la Curtea de Conturi?! Eu am convingerea că atunci cînd au estimat suma respectivă, nu au luat în calcul toate pierderile colaterale pe care România le înregistrează din cauza tăietorilor de lemne, fie că sînt ele ravagiile pe care orice viitură le produce, inundaţiile, alunecările de teren, ca să ne referim la modul în care natura se răzbună. Sigur, nu au luat în calcul nici scăderea rezistenţei la boli a românilor, scădere survenită pe fondul decimării pădurilor, a plămînului ţării, a capitalului verde cu care, cîndva, noi eram fraţi. Şi, în afară de acele 5 miliarde de euro, în afară de pagubelele indirecte cauzate de natură şi boli, mai putem pune la socoteală şi costul reîmpăduririi, dacă, să zicem, cineva din această ţară, un băiat mai puternic şi mai deştept, o impune prin lege. Prin urmare, dragilor de la Curtea de Conturi, pierderile sînt mai mari, în bani, şi sînt enorm de mari, în tot ceea ce înseamnă capitalul natural, verde, dar şi fauna acestei ţări, numită România.

Noi, românii, în general natura umană, nu numai noi, sîntem foarte sensibili la durere, la sînge. Sîntem de o sensibilitate greţoasă la tot ce înseamnă suferinţă vizibilă. Percepţia noastră, chiar şi după mii şi mii de ani de evoluţie, se reduce la ceea ce vedem, la ceea ce auzim, la ceea ce observăm că fac alţii, şi mai puţin la ceea ce se întîmplă dincolo de faptele noastre.

Marele necaz al capitalului verde, al copacilor, că despre ei vorbim aici, este faptul că ei nu sîngerează atunci cînd sînt tăiaţi. Că nu ţipă atunci cînd se prăvălesc la pămînt. Că nu plîng atunci cînd lîngă ei sînt doborîţi semeni ai lor, poate copii, fraţi, bunici, surori sau doar prieteni. Chiar dacă oameni mai deştepţi şi mai oneşti, ca mulţi care fac umbră acestui pămînt, au demonstrat că plantele reacţionează la durere, că şi ele au un suflet acolo, noi, oamenii aşa-zis civilizaţi, nu ne rezumăm la a extrage din natură doar ce ne este de folos, ce poate să fie tăiat, transformat, plantat şi redat naturii, ci dărîmăm totul în calea noastră. Nu! Noi, şi acum mă refer la români, tăiem pădurea cu o furie vecină cu dispreţul pentru natură, fără nici un fel de menajament şi gînduri pentru cei ce or să vină după noi. Nu ne interesează în fapt decît profitul. Acel efemer teanc de bani care face în acest moment diferenţa dintre unele zone ale ţării şi altele.

Necazul cu copacii, aşa cum am spus, este că nu sîngerează. Că nu ţipă, că nu plîng pe o frecvenţă pe care noi, oamenii, să o percepem la o scară planetară. Această manifestare ar fi singura şi cea mai sigură metodă de a împiedica golirea de păduri a lumii, distrugerea plămînului care ne oferă acest oxigen de care noi avem atîta nevoie. Şi mai trist este că, dacă noi, oamenii, am decis să ne sinucidem omorînd sursa de oxigen a planetei, ce ne dă nouă dreptul de a condamna la moarte pe cei alături de care împărţim Terra, acele fiinţe care nu cuvîntă, dar care fac parte din viaţa noastră?

România, zic cei de la Curtea de Conturi, a pierdut 5 miliarde de euro în ultimii 20 de ani, pentru că s-au tăiat păduri ilegal. Aş vrea să revăd această cifră, acest mod imbecil de evaluare, după ce-i văd pe toţi politicienii care au permis măcelul pădurilor, cu butelie de oxigen la ei, obligaţi să plătească cel puţin 100 de euro pentru fiecare gură de aer curat inhalat. Poate că atunci, din disperare că îşi pierd averea – că nu de moarte le este lor teamă –, vor face cumva ca pădurile să renască, iar România să redevină verde, aşa cum este firesc, normal şi frumos să fie.

Tano

 

DIICOT-ul ei de treabă!

COMENTARII DE LA CITITORI