Şi legendele mor

in Săptămîna pe scurt

Duminică dimineaţă, devreme în zi, dar şi în viaţă, Ilie Balaci, ,,Minunea blondă”, în jurul creia s-a conturat, acum mulţi, mulţi ani, Craiova Maxima, a decis să se alăture lui Zoli Crişan, Costică Ştefănescu şi Nicolae Tilihoi. Chiar dacă ştiam că, încă din 1988, Ilie nu mai era foarte prezent pe teren, chiar dacă nu îl vedeam la TV foarte des, îl ştiam acolo, în Bănie, sau pe aiurea, prezent în gîndurile şi sufletele noastre, ale celor care au iubit Craiova Maxima, care au iubit acei jucători minunaţi. Pentru că ei sînt aceia care ne-au oferit multă, foarte multă bucurie în vremurile în care fotbalul era cam singura noastră supapă de libertate.

Cînd mă gîndesc la Ilie Balaci, prima imagine care îmi vine în minte este pasa magnifică pe care i-a dat-o lui Bölöni, atunci, pe 16 aprilie 1983, cînd România învingea campioana mondiala en-titre, Italia, cu un scor net de 1-0. Atunci cei doi, Ilie Balaci şi Ladislau Bölöni, au reuşit să aducă o mare, o imensă satisfacţie românilor, acel gol aducînd calificarea echipei României, în 1984, la un Campionat European. Ilie Balaci a fost cel care a făcut posibilă existenţa Craiovei Maxima, deoarece el, creierul din teren, sau ,,decarul”, aşa cum ne spune Hagi, a reuşit să valorifice la maximum pe toţi jucătorii care au fost lîngă el.

Privind în urmă la acest sportiv magnific, poţi spune acum, cînd el a plecat la cer, că în viaţa asta s-a grăbit. A intrat devreme în rîndul marilor jucători, a format apoi o mare echipă, dar a şi ieşit devreme din teren, din cauza multor accidentări, iar, acum, a ieşit mult prea devreme şi de pe scena vieţii.

Dumnezeu să-l odihească!

Privind în urmă şi analizînd prezentul, nu putem decît să regretăm plecarea dintre noi, mult prea timpurie, a unor jucători care ne-au adus atîta fericire în suflet. Ilie Balaci a fost şi va rămîne veşnic în inimile noastre, iar numele lui va fi întotdeauna scris cu litere de aur în istoria fotbalului românesc, alături de cel al lui Nicolae Dobrin, un alt mare ,,decar”, care s-a grabit să plece, şi el, ca şi Balaci, iubind la maximum echipa, oraşul, oamenii care l-au consacrat.

În anii de dinainte de ‘90, cînd visele se materializau mai greu, şcoala românească de fotbal a oferit jucători de mare valoare naţională, dar, aşa cum am arătat, imediat după ‘90, şi de valoare internaţională. Echipele de fotbal din România, ca şi echipa naţională, pentru a performa, au avut nevoie de un om în teren, care să gîndească strategic, care să fie computerul echipei, care să o ducă la victorie. Realizările noastre fotbalistice au fost posibile cînd s-au întrunit două condiţii: un creier în teren şi jucători pe care acesta să-i valorifice. Şi au fost Dobrin, în 1970, cînd România s-a calificat în Mexic, la Campionatul Mondial, a fost Balaci, cînd am mers la Europene, în 1984, a fost Hagi, cînd am mers în Italia, în 1990, apoi în SUA, în 1994 etc. Totodată, performanţele echipelor de club româneşti se asociază cu prezenţa acestor mari jucători de fotbal: vorbim de FC Argeş, al lui Dobrin, vorbim de Craiova Maxima, cu Ilie Balaci, Steaua, cu Tudorel Stoica, în prima etapă, şi Gheorghe Hagi, în a doua etapă.

De atunci, de la retragerea lui Hagi, noi nu prea am mai reuşit să pătrundem în clasa superioară a fotbalului mondial, echipele româneşti ducînd o lipsă acută de lideri de joc în teren, de ,,decari”. Fie la echipa naţională, fie la echipele de club. Dar, asta este deja o altă poveste, despre care se tot vorbeşte la TV, dar care nu va avea prea curînd o rezolvare fericită, atîta timp cît spectacolul fotbalistic în România se desfăşoară mai mult la televizor şi în revistele de can-can, şi mai puţin pe gazon.

Pînă atunci însă, asistăm la plecarea mult prea devreme dintre noi a unor oameni care au făcut istorie în lumea fotbalului, şi nu ne rămîne decît speranţa că noile generaţii vor da jucători cel puţin la fel de valoroşi, cu care noi, românii, să ne putem mîndri.

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI