Şi, totuşi, ne apropiem de un război mondial?

in Editorial

 

Motto: „Nu contează cît de tare te lupţi cu întunericul, fiecare lumină aruncă o umbră, şi cu cît te apropii de lumină, cu atît umbra devine mai întunecată”. (Platon)

Recent, a avut loc un atac cibernetic la scară mondială. Naţiunile lumii, chiar cele puternice, nu au avut răspuns, cum nu au la nici o problemă majoră, de fapt. Starea tensionată între state, starea de confuzie din societate, inversarea valorilor şi reperelor, căderea moralităţii, negarea anarhică, fobiile, foametea prezentă şi cea care se preconizează prin creşterea populaţiei, în fine, fiecare domeniu a acumulat o sumă de conflicte şi sofisme cu potenţial conflictual. Este împotriva oricărei logici să se rezolve de la sine – timpul nu e departea unei lumi care se agravează prin evoluţia unilaterală, tehnologică.

Ironia sorţii, în cele mai multe situaţii-limită, speranţa ia locul soluţiei. Populaţia, oricum, nu are cum să înţeleagă, ci doar să spere – pentru că în epoca „democraţiei“, a „informaţiei“, cetăţeanul este ţinut departe de date, de informaţiile reale, care sînt „secrete“, în schimb este manipulat, iar asta, oficial, prin meseriaşi care urmează şcoli de profil – dedicate tehnicilor de manipulare în massă, în grup sau a individului.

Acum cîteva zile, grupul de hackeri „Anonymous“ au avertizat lumea întreagă că se apropie războiul. Specializaţi în cele mai teribile pătrunderi în bazele de date securizate, oamenii respectivului grup au descoperit, în corespondenţa unor factori de decizie, în ordine secrete, faptul că se pregăteşte un conflict cu Coreea de Nord. Problema mea, ca obervator şi analist al fenomenului politic şi sistemic, este că nu am de ce să mă îndoiesc de „Anonymous“, nu există precendente obiective pentru a mă îndoi de ei – în schimb, există prea multe de cealaltă parte! A celor care spun că aduc pacea şi democraţia, dar te trezeşti cu o invazie sau un bombardament, care scot la iveală peste ani un adevăr care răstoarnă tot eşafodajul de minciuni propagandistice ridicat în varii, agresoare şi antimorale scopuri. Nu au trecut decît 2-3 zile, şi preşedintele Kim a lansat o altă rachetă, un test – ameninţător, însă, un model nou, cu rază medie şi lungă de acţiune, capabil să poarte încărcături nucleare mari. Ce frumos sună!

În acceptul global, mai ales în „lumea civilizată“, Kim este un dictator atins de nebunie, a fost o vreme cînd marile posturi americane anunţau cîte o execuţie pe săptămînă comandată de preşedintele coreean chiar împotriva propriei familii; sigur, acele posturi main stream nu au nevoie să precizeze sursa, sînt credibile prin credibilitatea SUA, nu-i aşa – iar exemple am avut destule. Saddam nu avea fabrici de arme chimice, dar televiziunile americane dădeau reportaje cu „locuri secrete“ ale dictatorului irakian, diviziile de tancurile ruseşti străbăteau Ucraina, ce mai contează că nu s-a putut oferi măcar o poză, din satelit; mai nou, Dragnea a fost tăvălit de o „renumită“ moderatoare americană – ce mai contează că nu a spus nici măcar o informaţie corectă în cele cîteva minute în care a perorat pe subiect?… Însuşi Trump, susţinea, pînă de curînd, aceeaşi moderatoare, nu îşi plătise taxele, nu avea asigurări, mă rog, chestiuni pentru care personajul în cauză i-a dat replici care dovedesc că a mai uitat să treacă pe la biserică. Am impresia că şi cazul Kim pare tot din obiectul (sau obiectivul) profesiei de manipulator-agitator- propagandist. În acest caz, avem de-a face doar cu băgatul băţului prin gard – sau cu ceva mult mai serios? Cum ar fi, o invazie de tipul „aducem democraţia“? Cine s-ar putea opune unui asemenea plan? Rusia? Greu de crezut, e o ţară condusă pragmatic, cum s-ar putea opune, prin ce mijloace? Îi ajunge Siria, cu frumoasa ieşire la Mediterana, iar resursele sînt la limita echilibrului interesant pe care Putin reuşeşte să îl menţină pe plan economic intern. China – nu are nici un interes, ba chiar sînt convins că ar avea multe interese ca SUA să descindă aventuros pe terenul ei (am inclus aici vecinătatea peninsulară). China este altceva decît ştiam de la puternicii şi moral-marxiştii Ciu En Lai şi Den Xiao Ping, este China globalistă, sprijinită de finanţa internaţională, al cărei principal sprijin este.

Scriam acum cîteva luni, după forumul de la Davos, în care Sörös şi globalisţii prezenţi declarau conflictul fără menajamente cu Donald Trump, că a început războiul mondial. Preşedintele Xi Jinping, vedeta forumului, a început prin a trage cu o rachetă strategică – „Vă previn, nu vă atingeţi de globalism“ – apoi a stat pe culmea dealului, calm, stăpîn pe sine, lăsînd diversele batalioane să se năpustească asupra lui Trump şi a antiglobaliştilor.

Eventuala aventură americană în Coreea ar aduce mai multe avantaje Chinei şi globaliştilor; SUA ar face cheltuieli imense, îndatorîndu-se băcilor, deci finanţei globaliste; banii s-ar duce în buzunarul producătorilor de arme, aparţinînd globaliştilor (e suficientă o trecere în revistă a primilor 20 de producători mondiali pentru a înţelege despre ce e vorba); bursele ar reacţiona, avantaj pentru marii speculanţi, e inutil să-l mai pomenesc aici pe Sörös; popularitatea lui Trump ar avea de suferit, planurile lui pentru „America great again“ s-ar prăvăli într-un nou Vietnam, în cazul unor eşecuri, dar mai ales dacă ar avea loc un incident nuclear; ar dispărea o ţară nealiniată, ceea ce este un obiectiv fundamental globalist; credibilitatea Rusiei ar avea de suferit, Putin neputînd decît să NU intervină, fapt care ar scădea dramatic pretenţiile Kremlinului la un loc în schema multipolarităţii; în fine, China nu are cum să nu preia, după conflict, controlul asupra întregii Corei, deci, implicit, asupra unui areal extins al Pacificului. S-ar redeştepta visul dinastiei Yuan de a folosi Coreea ca o trambulină către îndepărtata Chipango – Japonia. Atunci „Ţara soarelui răsare” a fost salvată de destinul venit din furtună, Kamikaze, taifunul care a scufundat gîndurile de invincibilitate ale puterii sino-mongole. Şi atunci gîndeau ca acum – sîntem în culmea puterii, ştiinţei războiului şi organizării, totul e calculat; şi acum, ca şi atunci, Kamikaze NU este în puterea şi înţelegerea oamenilor.

Nu spun că paşnica şi marea Chină va începe războiul; nici războinicii americani nu sînt gata să se bată nu un popor sărac, demn şi hotărît – memoria Vietnamului nu a încăput de tot în buzunarele lui Chuck Norris; dar America bagă mereu băţul prin gard, iar China este sigură pe calculele ei, la fel cum era sigură că Marele Zid o va apăra de huni şi de popoarele stepelor. Paranteză – am văzut atacul cibernetic la nivel mondial. Putin îi citează pe americanii de la Microsoft: „Viruşii pleacă din laboratoarele Serviciilor Secrete americane“. Americanii se tem de iranienii pe care tot ei i-au atacat cu o nouă specie cibernetică de curînd, acum cîţiva ani. Hackerii ruşi au îngrozit SUA şi Europa occidentală. Chinezii produc 99% din componentele şi piesele electronice şi de automatizare din lume. În fine, peste toate astea vine tentaţia războiului „fără victime“, cibernetic, dar mai ales a testării reacţiei celorlalţi.

Despre asta vorbeşte „Anonymous“ cînd spune „pregăţiţi-vă de ce este mai rău“.

Să recunoaştem un adevăr fundamental – chiar dacă omul a riscat mînia lui Dumnezeu, înfruptîndu-se din pomul cunoaşterii, nu a reuşit să distingă binele de rău dincolo de reacţia organică, animalică; e rău fiindcă ne doare, ne arde, ne înţeapă – gîndire de animal; dar nu e rău dacă lovim verbal, înjosim prin comportament sau insultăm prin atitudine. Nu, omul nu ştie să distingă binele de rău – iar asta devine din ce în ce mai periculos, pe măsură ce omul creşte în putere, o putere pe care, de asemenea, nu ştie cum să o folosească.

De aceea mă aştept, în logica istorică, să se ia orice decizie greşită – şi am doar speranţa de partea binelui, moralei şi echităţii – unii spun că e o performeră a plăcutei înşelăciuni, care nu îmbătrîneşte niciodată.

Şi mai e şi credinţa, ascunsă ochilor în spatele turnului aroganţei de a fi NU american, chinez, rus, creştin, musulman – ci de a dori să-l domini pe celălalt. Turnul Babel a fost şi este construcţia din cărţi de joc la risc pe mize mari a aroganţei de a spune „Eu“ şi „Ca mine“.

DRAGOŞ DUMITRIU

Răzbunarea lui Vadim. Căderea unei mari naţiuni

COMENTARII DE LA CITITORI