Sibiel – satul în care cerul e mai aproape de pămînt

in Tabletă de scriitor

Argument autumnal

Lin, toamna coboară de pe Cindrel aducînd la vale arome și simțuri scăldate în aburul străveziu al unor dimineți ce par, din ce în ce mai mult, să cedeze minute și ore Imperiului nopții. Dinspre Păltina și lacul Negovan, dinspre Cîrțișoara și Valea Hîrtibaciului, și de oriunde, în jurul Sibiului, se aștern pajiști pentru oierit, acoperite cu ierburi grase și suculente, izvorul binecunoscutului lapte de oaie. Împrejurimile sînt în fierbere. Bacii încheie socotelile și pregătesc turmele pentru părăsirea locului de păscut, închizînd un ciclul de rădăcini ancestrale, pentru ca, la primăvară, travaliul oierilor să ia transhumanța de la capăt.

În Mărginimea Sibiului e liniște. Sate cu nume de rezonanță, cunoscute atît pentru poziția lor geografică, într-un cadru natural de excepție, cît și pentru stilul construcțiilor, și, mai abitir, pentru respectarea și perpetuarea unor tradiții vechi, ce pun în lumină o valoroasă moștenire culturală și etno-folclorică, întîmpină vizitatorul, indiferent dacă acesta este autohton sau de aiurea, cu noi dovezi ale locuitorilor acestor meleaguri pentru a ne vorbi și a ne arăta, cu mîndrie, despre moștenirea milenară și locul acesteia, înnobilată de contemporani. Cristian, Săcel, Săliște, Fîntînele, Gura Rîului, Poiana Sibiului, Jina, Tilișca, Orlat, Poplaca… nume înșirate pe firul Istoriei dintr-un perimetru al marelui sanctuar al Daciei străbune, unde, astăzi, portul și obiceiurile întruchipează umbra strămoșilor noștri.

Am lăsat deoparte, intenționat, satul Sibiel. Veți vedea de ce. După nume, Sibiel pare un cuvînt de alint al municipiului Sibiu sau un copil al acestuia, alintat, cu dragoste, de către părinți. În realitate, satul face parte din comuna Săliște, aflîndu-se la circa 20 de kilometri distanță de reședința-capitală a județului. Pe o hartă, la scara 1:600.000, în dreptul satului Sibiel, apare scris cu litere roșii ,,Muz. Icoanelor de sticlă”, urmat de semnul grafic de indicare a unui Muzeu sau a unui obiectiv turistic – puternic motiv pentru a-l vizita.

Ce am descoperit și am văzut ulterior nu este decît povestea fascinantă a unui loc (Sibiel) și a unui om (Preotul paroh Zosim Oancea), îngemănați într-un miracol născător de lumină, credință și speranță…

Iarna, pînă-n Bobotează

4 ianuarie 1964. Acum, după ce, anual, calendarul s-a schimbat de 55 de ori, aproape nimeni din Sibiel nu poate să spună, cu precizie, cum era iarna lui ʼ64. Desigur, fiind aproape de Bobotează, gerul trebuia să-ți taie respirația în satele din Mărginime, înșirate pe văile unde curenții de aer rece troieneau căsuțele albite de nea. În acea zi de iarnă, care poate fi asemuită cu o piatră de hotar, atît în viața și activitatea preotului Zosim Oancea, cît și a micii așezări sibiene, Sibiel, în halta de cale ferată cu același nume coboară noul preot paroh.

Istoria vieții acestui slujitor al Bisericii constituie ea însăși materie primă pentru un roman. La aproape 53 de ani, căsătorit și tată a trei copii, după o activitate fructuoasă, ca preot și predicator la Catedrala din Sibiu, și profesor de religie, punea piciorul în Sibiel, după 10 ani petrecuți la Aiud și după alți 5 de domiciliu forțat în Bărăgan și în lagărele de muncă din Delta Dunării. După experiența traumatizantă de la Aiud și din stufărișul Deltei, părintele Oancea primise repartiție pentru parohia din satul Sibiel, nume ce avea să-i încununeze ultima parte a vieții, oferindu-i statutul de ctitor al unui muzeu, unic în felul său, prin numărul, valoarea și diversitatea exponatelor.

Luîndu-și postul în primire, omul religiei creștine și al bunei-credințe, preotul Zosim Oancea, trecut prin furcile caudine ale vieții, într-o etapă tulbure a României postbelice, se va implica de la început într-o operă de pionerat, ridicînd un sat de păstori din Mărginimea Sibiului la rangul de instituție culturală, cu ecou la UNESCO, cum nici altul nu se putea mîndri. Deși nu avea un anume plan, cum se exprima oricînd, la rememorarea acelor prime zile de contact cu noua lui parohie: ,,Cu nici un alt plan decît să slujesc, foarte fericit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ba mi-a dat mai mult decît am cerut”, preotul Oancea se apucă de treabă, angrenînd obștea în demersul său. Începe cu refacerea bisericii satului (1765), descoperind sub cinci straturi de var fresca din 1774-1775, opera pictorilor Stan și Iacob din Rășinari. Adunînd fondurile necesare, în toamna lui 1965 picturile și-au redobîndit înfățișarea lor originală, odată cu restaurarea completă a lăcașului de cult, biserica putînd fi înscrisă ca Monument Istoric Național.

Timpul se scurgea în satul Sibiel cu multe momente inedite, cu dezvoltarea colaborării dintre preot și enoriași, ajungîndu-se, în înțelegerea obiectivelor comune, la o simbioză perfectă. Găsind înțelegerea benefică, creatoare de virtuți și înălțări spirituale, conforme cu gîndurile sale, mereu novatoare, părintele Zosim Oancea vrea mai mult: de dragul enoriașilor, își dorește să propulseze mica așezare din vatra Sibiului pe un itinerar cultural de anvergură, chiar într-un circuit mondial al valorilor de patrimoniu…

Un Paște și un anunț ciudat

Sărbătoarea de Paște a anului 1969. Preotul avea un plan, ținut, deocamdată, secret. În cei cinci ani de cînd devenise preotul paroh al Sibielului, intrase, de mai multe ori, în toate casele ce aparțineau de acest sat. Observase, cu bucurie, că pe cel mai curat și luminos perete al camerei, în totalitatea caselor, se aflau, la loc de cinste, înconjurate cu ștergare înflorate și cu busuioc uscat, multe icoane de sticlă, adevărate opere de artă, înfățișînd scene biblice și alte aspecte inspirate din religia ortodoxă. Atunci, în încheierea slujbei, preotul lansează un îndemn către enoriași, primit cu oarecare nedumerire: ,,Icoana e frumoasă în casă, dar o vezi numai tu. Pune-o în Muzeu, o vede o lume întreagă și se arată tuturor puterea de creație a poporului nostru, din trecut și de azi”.

Aceste cuvinte, care au fost ca o temă de meditație oferită enoriașilor, au iscat interes și vîlvă pe ulițele și în casele din Sibiel. Din această întîmplare, oamenii din sat au început să-și privească (și chiar să admire) cu mai multă atenție propriile icoane, bătîndu-și capul să înțeleagă ceea ce a vrut să le spună părintele paroh!

Dar, pentru că preotul paroh Zosim Oancea era un om de acțiune, pătruns de microbul binelui și frumosului înaripat, nedumerirea sătenilor nu a durat prea mult. Încă de a doua zi, umblînd din casă în casă, preotul satului studia, împreună cu gazda, icoanele expuse, rugîndu-i să cotrobăie prin poduri, magazii și lăzi uitate prin unghere întunecate, de unde – surpriză! – veneau cu vechi icoane pe sticlă, care, după îndepărtarea prafului și a pînzelor de păianjen, se dovedeau a fi mici bijuterii, înfăptuite de meșteri anonimi sau semnate de pictori cu notorietate în branșă.

Încet, încet, zestrea viitorului muzeu creștea – deși, deocamdată, acesta nu dispunea de o încăpere proprie – locuitorii fiind nu doar receptivi la inițiativa Părintelui Oancea, de a dona icoanele solicitate, ba chiar erau capabili de gesturi emoționante, neînchipuite pînă în acel moment în colectivitatea lor: cine nu avea astfel de icoane în casă cumpăra de la cine avea mai multe și le dona muzeului. Un exemplu elocvent întru ilustrarea acestui fenomen este și cazul istoricului și academicianului Andrei Oțetea, originar din Sibiel, care a cumpărat și a donat piese valoroase, răspunzînd chemării parohului din satul natal. Unele episoade de la începuturile acestui muzeu, chiar acum, peste ani, cînd o parte din protagoniști au trecut la cele veșnice, creează emulație, trecînd de-a dreptul în legendă: familia Lalu, care donase mai multe icoane, mai păstra una, ,,Maica Domnului Îndurerată”, opera fraților Grecu. Pentru felul în care Mama își privește  Fiul pe cruce, cu privirea îndurerată și cu mîinile strînse a rugă, pentru imaginea de ansamblu, cu sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, realizată într-o viziune pămînteană, omenească, proprietarii acestei icoane țineau morțiș să le rămînă în casă, simțindu-se protejați de Maica Domnului, Cea făcătoare de minuni. Ce-a făcut și ce-a dres Părintele Oancea, deși cu părere de rău, valoroasa lucrare de artă ,,Maica Domnului Îndurerată”, a fost cedată muzeului. Ca drept legătură și continuitate de întreținere a evlaviei pentru icoană, fosta proprietară, în fiecare zi, înainte de a pleca la muncă, făcea un mic popas la muzeu unde se ruga la icoana-i dragă!

Lungul drum de la Sibiel la UNESCO

Prima colecție de icoane pe sticlă, care cuprindea între 150 și 200 de exemplare, a fost depozitată într-o magazie din spatele bisericii, refăcută apoi, cît de cît, devenind sediul primului Muzeu al icoanelor pe sticlă din Sibiel. Părintele Oancea, ajuns la acest stadiu cu lucrarea vieții sale, a gîndit mai departe, la scoaterea Sibielului din zona gri în care se afla și la propulsarea acestei localități în circuitul cultural și artistic. Ecoul acestui salt la statutul Sibielului nu a întîrziat să apară: la finele anului 1969, cu toată suita de la nivel național și județean, a fost vizitat de o delegație UNESCO, fixînd localitatea pe harta internațională, multiculturală a acestui for.

După numai trei ani, în 1973, preotul Zosim Oancea face încă o mișcare menită să impresioneze o Țară, dar să și pună pe gînduri pe unele dintre mărimile acelor vremuri, de la București. Ce anume a întreprins? Reușește, caz aproape unic în România, să obțină acordul autorităților și să promoveze Sibielul, cu Muzeul său de icoane pe sticlă, în circuitul internațional al Muzeelor. Prin convorbiri nemijlocite cu enoriașii, îi îmbărbătează pe aceștia, risipindu-le frica de autorități, în cazul în care ar fi prinși că primesc, în gazdă, cetățeni străini. Autoritatea preotului Oancea și știința acestuia de a explica autorităților (abordîndu-i, în special, pe cei care nutreau oarecare aplecare spre artă și cultură) importanța, la nivel național, a deschiderii satului românesc (și) spre cultura occidentală, au făcut minuni: în casele sătenilor din Sibiel sînt găzduiți membrii primului grup dintr-o serie de grupuri de tineri americani aparținînd ,,Friendship Ambassadors” .

Sibielul se înviorează brusc, devenind un mic centru ecumenic. Grupuri de străini, de religie ortodoxă, protestantă, catolică, se roagă în vechea biserică din Sibiel, alături de comunitatea ortodoxă locală, oferind o imagine parcă desprinsă din cărțile sfinte. Muzeul, ajuns să dețină în portofoliu peste 600 de icoane pe sticlă, se mută într-o clădire nouă, cu parter și etaj, terminată în anul 1983, loc ideal pentru expunerea, în condiții optime, a bogăției strînse de către Părintele Zosim Oancea în 15 ani de trudă. Cum vestea se răspîndește peste tot în lume, personalități ale Bisericilor creștine mondiale vizitează ineditul Muzeu: Philip Potter (secretarul Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva); Robert Runcie (episcop, ulterior arhiepiscop de Canterbury și conducător al Comuniunii Anglicane); teologi de talie mondială: Oscar Cullmann, Jurgen Moltmann, Oliver Clement, Dumitru Stăniloae… În acest fel, datorită omului de suflet și de acțiune, preotul Zosim Oancea, sătucul Sibiel, nume românesc de alint, a ajuns pe buzele a milioane de oameni de pe alte continente, mulți deplasîndu-se de la mii de kilometri spre a se desfăta, la fața locului, cu miracolul dumnezeiesc, întrupat de acest mare preot în Muzeul din Sibiel.

Un Muzeu pentru eternitate

Iată Muzeul. Este în curtea bisericii unde se află și cimitirul satului. Astfel, undeva, într-un plan ireal, unii dintre cei care au donat icoane se pot întîlni cu aura acestora dincolo de pragul clădirii, în liniștea și în lumina stelară a încăperilor din Muzeu. Ridicată în stil rustic, avînd un cerdac închis, la etaj, construcția aduce cu un conac luminos, pregătit să primească oaspeți în prag de seară la o reuniune cu prieteni sosiți de la drum lung.

În muzeu am admirat îndelung sutele de exponate, făcînd cunoștință cu o adevărată Istorie a icoanelor pe sticlă din Transilvania, modul de prezentare facilitînd parcurgerea unor zone cu bogate tradiții în această artă seculară. ,,Icoanele pe sticlă – afirmă I.P.S.Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului – sînt un specific al istoriei și culturii transilvane. Ele nu sînt artă naivă, pentru că depășesc prin mesajul lor domeniul imediatului. Ele sînt o mărturie vie a sensibilității spirituale a poporului nostru pentru care icoanele au fost mîngîiere, îndrumare, sprijin și dascăl pe întreg parcursul istoriei atît de plină de vicisitudini”.

În Muzeu, icoanele sînt aranjate pe zone de proveniență, reprezentînd tipologii de teme și stiluri, susținute de motive iconografice comune sau particulare. Iată aceste zone: Nicula și Nordul Transilvaniei, Valea Mureșului, Zona Făgărașului, Zona Brașovului, Valea Sebeșului-Alba-Iulia și Mărginimea Sibiului. Acest areal transilvan, la o scară de suprafață rezonabilă, este reprezentat prin piese autentice și variate, demonstrînd căutările țăranului român pentru crearea, pe pămînt, a proprie-i gospodărie, a unui cer de vise și credințe, încărcat cu simboluri nemuritoare.

În planuri și viziuni diferite, de multe ori repetate (dar nu copiate), trece prin fața noastră o întreagă istorie a Creștinismului, succesiunea figurilor care au adus lumina credinței în casele românilor făcîndu-se în flux continuu, sub asaltul ochiului și al inimii. Scene biblice, sfinți reprezentativi, viziuni din Sfînta Scriptură, îngeri și fețe bisericești – imagini dintr-un timp încărcat de suferință și îndoială, sub Steaua mîntuirii – tot ce ți se propune spre admirație și înțelegere nu sînt altceva decît Cerul și Pămîntul Transilvaniei, unite prin mîna și mintea acelora care au săvîrșit aceste opere de artă.

Cea mai des întîlnită mi s-a părut a fi Icoana Maicii Domnului, în diferite ipostaze ale vieții sale pămîntești: de Buna Vestire, cu Pruncul, alături de Iisus aflat pe cruce, a Adormirii Maicii Domnului etc., acestea prefigurînd, în credința primară a țăranului român, simbolul și misterul fecundității, ocrotirea vieții în familii, precum și înfăptuirea unor minuni pe pămînt. Cina cea de taină, Judecata de apoi, sfinții intrați în conștiința poporului: Sf. Ilie, Sf. Gheorghe, Arhanghelii Mihail și Gavril, Sf. Parascheva, Sf. Maria, Sf. Ioan Botezătorul – apropie vizitatorul de icoană, propunîndu-i (și facilitîndu-i) o comuniune cu lumina sfîntă, generată de profunzimea temelor alese și de evlavia cu care te înconjoară și te copleșește! Pe lîngă sutele de icoane pe sticlă, despre care am scris mai sus, Muzeul din Sibiel mai conține o expoziție de carte veche (un exemplar al Bibliei lui Șerban Cantacuzino, Noul Testament de la Belgrad, un text liturgic slavon din Sec. XIV, obiecte de artizanat local: costume populare, mobilă veche, vase de ceramică, obiecte de uz casnic.

Pentru ca surpriza să aibă și un fel de… desert, pe peretele scării interioare ce duce la etaj și pe holul de la capătul scării sînt expuse zeci de portrete, fotografii de grup, documente vechi, imagini cu diferite activități colective ale celor din Sibiel, toate așezate sub genericul ,,Sibielul istoric”, patronat de figura legendarului Decebal. Este un mod de a privi, retroactiv, ceea ce a fost odinioară vatra satului, cu crîmpeie din viața celor de ieri pentru a nu-i uita și a le perpetua memoria. Iată cîteva nume reprezentative: Alexandru Dordea, primar, prof. Ioan Muntean, fost director al școlii generale, Marina Moșneagă, moașă, Nicolae Tăbu, primar (a trăit între anii 1852 și 1930), eroul locotenent în rezervă Ionel Bratu, mort în război, în anul 1945, și, bineînțeles, academicianul Andrei Oțetea, decedat în 1977…

Am părăsit Muzeul icoanelor pe sticlă din Sibiel fără să fi numărat orele petrecute în acea ambianță de legănare a sufletului în dulcea lumină a candelei pictate. Ar fi fost o împietate să fi făcut vreo limită de orar. Încărcătura sufletească nu poate fi redată în nici un alfabet cunoscut la popoarele lumii. Ea rămîne ca un răsad interior, gata să rodească în momentul în care Eul este fertil, printre lamurii de aer, pămînt, apă și foc.

Două regrete majore mă urmăresc după ce am avut revelația întîlnirii cu infinitul transpus în niște ,,banale” dreptunghiuri de sticlă:

Nu am putut săruta dreapta ctitorului acestui așezămînt, Părintele Zosim Oancea, gest ce l-aș fi putut face pînă în 20 mai 2005, cînd, la venerabila vîrstă de 94 de ani, a plecat la ceruri să se îngrijească și de alte ,,Muzee”!

În prezent, față de importanța și originalitatea acestui muzeu și față de memoria aceluia care i-a dat numele, preotul paroh, transilvăneanul Zosim Oancea, se face prea puțin pentru cunoașterea și punerea în lumină a acestui obiectiv de importanță internațională. Rutina și oboseala unei alte generații nu pot și nu trebuie să estompeze fluxul Istoriei generat de Muzeul din Sibiel.

Să nu uităm niciodată aprecierea oferită de I.P.S.Dr. Laurențiu Streza în legătură cu acest subiect: ,,Sibielul este prin muzeul său de icoane pe sticlă unul din reperele de excepție ale spiritualității românești în care, prin străduința vrednicului de pomenire Părinte Zosim Oancea, se conservă valorile duhovnicești și materiale ale satului românesc transilvănean”.

Sibiel este un sat, dar un sat aparte. Prin cele 600 de daruri cerești, lăsate moștenire de un exemplar rar al vieții noastre liturgice și pastorale, preotul Zosim Oancea, satul a căpătat însușiri miraculoase, sutele de icoane pe sticlă, cu Sfinți, Îngeri și Stele, deși pictate de mîna omului, par că reflectă cerul de deasupra, aducîndu-l mai aproape de pămînt, de oamenii care-l înnobilează.

Reportaj de Geo Ciolcan

Păreri și opinii