Sindromul Stockholm

in Alte știri

România a devenit, prin bunăvoinţa unor regimuri totalitar-presudo-democratice, ostatica celor care o conduc. Naţiunea română trăieşte captivă în propria frică, impusă, de-a lungul timpului, de către cei care au tot interesul să-i distrugă puterea de a reacţiona în faţa provocărilor. Nu mai există o disecare reală a informaţiei de către cei care trebuie să distingă adevărul de minciună. Totul se trece prin prisma unor clişee, a unor false valori bine inoculate, de-a lungul ultimilor ani, în judecata colectivă a acestei naţiuni.
Dacă gîndeşti altfel, eşti blamat chiar de către cei cărora le vrei binele. Dacă simţi nevoia să faci altceva decît gloata, eşti privit, în cel mai bun caz, ca un aventurier. Dacă la televizor se spune că aşa trebuie, atunci să ştii că aşa şi trebuie să faci. Cam asta este schema gîndirii românului într-o eră în care TV-ul şi pseudo-vedeta tind să înlocuiască chiar şi cea mai elementară doză de bun-simţ.
Încearcă să spui că poţi să fii un politician mai bun decît toţi cei care au fost pînă acum la Guvernare, şi ai să fii legat la stîlpul infamiei, sau delegat part-time în zona „oamenilor veseli“. Încearcă să demonstrezi că pentru a vrea binele unei ţări nu este neapărată nevoie să fii vedetă TV şi nici să fii un politician corupt. Vei primi, din partea ostaticilor propriilor temeri, un vot de blam.
Ei nu vor schimbare, pentru că au ajuns să creadă că cei care-i conduc acum, chiar spre un dezastru, reprezintă singura lor speranţă spre singuranţă. Ei simt că nevolile lor sînt mai puţin importante decît nevoile celor care-i mint de ani de zile şi îşi dedică timpul şi votul celor care, de fapt, i-au luat ostatici încă de la mijlocul secolului trecut.
Încearcă să participi la alegeri, încearcă să fii independent, şi vei fi întrebat de toţi: cine eşti mata şi cu ce te făleşti? Uite, îl avem pe Ponta, avem un Ungureanu, ei băieţi deştepţi, aduşi la noi în casă prin televizorul atotcunoscător, cine eşti tu să ne tulburi liniştea?
Nu vei capta atenţia nimănui, pentru ei nu exişti. Ca să fii onorat de mulţime, trebuie să fi furat ceva, să fii puţin corupt, sau să fi fost măcar într-un Serviciu. Ca să te bucuri de atenţie, ai nevoie de un dosar penal, de un viol făcut prin tinereţe, sau măcar să fii intrat măcar o dată în patul unei persoane de acelaşi sex cu tine. Ca să poţi să ajungi să faci un bine unei naţiuni aflate în mrejele televizorului, ai nevoie de mult tupeu, ceva nesimţire şi eventual un implant de silicon.
România, cu sau fără voia ei, a devenit ostatica unui grup de oameni, a unei clase sociale, a unui aliniament doi al vechiului regim, şi nu are să fie lăsată prea curînd liberă. Românul, ca individ, priveşte la cei care-i vorbesc din televizor şi a renunţat să mai gîndească pentru el sau pentru comunitatea lui. E paralizat în propria frică, îi este teamă de necunoscut şi gîndeşte că e mai bine cu hoţii pe care-i cunoaşte decît să vină un altul, care cine ştie ce poate să-i facă. Sîntem o naţiune ostatică, aşa cum am spus, propriei frici sau, mai degrabă, unei comodităţi generate de frica de schimbare. „Îi avem pe ei, ştim că fură, dar măcar sînt ai noştri”, cam asta a devenit lozinca multor români alături de care mergem în aceste zile.
Înainte de a respinge din start orice inţiativă a unui grup sau a unei persoane să îşi asume responsabilitatea politică, trebuie să ne gîndim la ce mari fapte de eroism şi vitejie au făcut cei care, de zeci de ani, stau la cîrma ţării. Puneţi numele lor pe o foaie de hîrtie şi, în dreptul fiecăruia, scrieţi ce au făcut pentru naţiune, ce au făcut pentru tine şi ce au făcut pentru ei. La final, trageţi o linie şi vedeţi care, de fapt, este adevărul.

DAN ALEXANDRU

COMENTARII DE LA CITITORI