Sînt națiunile de vină pentru starea actuală a lumii? (1)

in Polemici, controverse

Este astăzi mai presus de orice îndoială că oamenii, din vremuri greu de precizat, trăiau grupați – în anumite împrejurări – și după criterii etnice, adică după originea lor comună, după limba pe care o vorbeau, după credințe și valori culturale identice sau asemănătoare, după teritoriul pe care-l locuiau etc. „Neamurile” și „limbile” din Biblie exprimă tocmai astfel de solidarizări umane. De aceea, răspunsul la întrebarea ,,Cînd au apărut națiunile?” depinde, în primul rînd, de semnificația dată termenului de „națiune”. Cuvîntul în cauză are o lungă istorie. În latinește, în urmă cu circa două milenii, termenul natio însemna naștere, rasă, speță, clasă, soi, dar și popor sau neam (în sens de grup înrudit). De la un timp, natio a dobîndit și sens peiorativ, desemnîndu-i pe păgîni; nationes erau, uneori, triburile străine sau semințiile barbare. În Evul Mediu, de pildă, șeful unui clan irlandez era numit „căpitanul națiunii” sale și se făceau destul de des referiri la „națiuni sălbatice”.

Cu timpul, cuvîntul a ajuns să fie asociat și cu ideea de putere și suveranitate. Grupurile privilegiate, elitele recunoscute au fost numite, în locuri și timpuri anumite, națiuni. De asemenea, termenul s-a aplicat sporadic și unor popoare considerate foarte civilizate, mari sau puternice. La unii autori, el a definit un popor organizat și evoluat spre o treaptă superioară. În acest sens, de exemplu, Giuseppe Mazzini a vorbit despre „drumul ascendent al unui popor spre capacitatea și demnitatea unei națiuni”. Un înțeles modern, foarte răspîndit, identifică o națiune cu un popor constituit într-un stat. Națiunea este adesea percepută în Occident drept stat-națiune. Din acest punct de vedere, fiecare stat formează o națiune și fiecare cetățean al statului respectiv este membrul exclusiv al națiunii omonime. Această definiție este una legală, bazată pe principii juridice. În fapt, un individ sau un grup de indivizi pot să facă parte dintr-un stat și să se considere membri ai unei națiuni situate în afara statului respectiv. Sînt națiunile făcute sau născute? Sînt ele realități organice, perene, formate treptat, sau au fost „inventate” de voința unor indivizi, în momente precise?

Prin urmare, definițiile foarte variate date națiunii provin din accepțiunile destul de diferite pe care le-a avut noțiunea aflată în atenție, de-a lungul timpului și în funcție de loc. Oricum, în general, se poate observa că termenul de națiune, indiferent de timp și de loc, are – chiar vag si voalat – o componentă care include etnicitatea (originea comună, limba, unitatea etc.). Definirea națiunii a cunoscut atîtea variante și datorită modei, idealului social-politic dominant la un moment dat sau concepțiilor teoretice ale istoricilor, sociologilor, politologilor ș.a. Uneori, concepții contemporane autorilor invocați au fost transpuse în trecut, iar alteori, termenul de națiune, așa cum era el înțeles într-o anumită epocă, a fost absolutizat, negîndu-se posibilitatea utilizării sale pentru alte perioade. Astfel, răspunsul la întrebarea ,,Cînd au apărut națiunile?” este oferit în funcție de accepțiunea dată termenului discutat. Istoricii care înțeleg prin națiunecomunitatea națională modernă, avînd drept cadru de dezvoltare statul național unitar, răspund, de obicei, invariabil: națiunea a apărut la începutul lumii moderne. Istoricii care înțeleg prin națiune – diferite forme de comunitate cu baze etnice (cu origine, limbă, credință, obiceiuri comune) și care vorbesc de „națiune gotică”, de „națiune medievală”, de „națiune modernă” ori „națiune contemporană” așază rădăcinile entităților etnice în vremuri îndepărtate și încearcă să le surprindă caracteristicile pentru o anumită perioadă, etapele prin care au trecut.

Istoriografia marxistă nu permitea, în general, folosirea termenului de națiune decît pentru epoca modernă și pentru așa-numita „orînduire capitalistă”. Grupările etnice precapitaliste trebuiau numite popoare, neamuri, populații, etnii etc., chiar dacă izvoarele medievale foloseau termenul de națiune. Convingerea oamenilor medievali de a aparține unui anumit popor era numită de către istoricii români „conștiință de neam”, deși expresia este cvasi-intraductibilă în marile limbi de circulație și deși cuvîntul „neam”, cu tot izul său arhaic românesc, pare să provină din slavă, direct sau prin mediere maghiară (din nem = gen, specie, speță, parte etc.). De aceea, ni se pare mai potrivită denumirea de „conștiință etnică”, deoarece conceptul de etnic este aplicabil unor epoci istorice diferite și unor realități variate. Conceptul de etnic pentru lumea medievală acoperă acea comunitate umană anterioară națiunii moderne, ai cărei membri au (sau cred că au) origine comună, au același mijloc de comunicare (limbă comună), locuiesc pe un teritoriu relativ compact, au aceeași tradiție culturală și religioasă (spiritualitate), aceleași interese și idealuri etc. și, la anumite niveluri, au și convingerea că aparțin respectivei comunități.

Prin solidaritate etnică în Evul Mediu înțelegem, în esență, manifestarea concretă și colectivă (de grup) a unei coeziuni rezultate din legăturile care-i unesc pe membrii unui popor în diferite ipostaze ale vieții, în anumite situații și zone geografice. Prin natura sa, societatea medievală, fărîmițată și tradiționalistă, predispune arareori la manifestări globale, în numele unui întreg popor. De aceea, atitudinile de solidaritate etnică sînt, cu precădere, parțiale și locale, dar nu mai puțin semnificative pentru esența unității pe care o presupun și pentru natura unității pe care o pregătesc. În vederea corectei înțelegeri a acestui gen de realități, credem, împreună cu Fernand Braudel, că, dintre cele trei ritmuri temporale, cel mai potrivit de avut în vedere este cel de-al treilea, anume „durata lungă”, ce corespunde istoriei seculare, orientate spre studiul structurilor (în opoziție cu evenimențialul și conjuncturalul). Istoria „timpului lung” pune în lumină cadrele mentale perene, durabile și rezistente în care se derulează viața unui grup uman sau, în limbajul documentelor latine, ceea ce este perpetuo el irrevocabiliter (adică veșnic și de nestrămutat).

Dacă din această perspectivă largă, multiseculară chiar, ferită de superficialitate, de înregistrări fortuite, de manifestarea unor atitudini izolate, se pot surprinde serii numerice și calitative de fapte, fenomene, procese istorice relevante, în care etnicul să-și găsească formele specifice de manifestare, atunci și solidaritățile pe această bază ies în evidență ca realități incontestabile. Legat de sfera etnicului și a etnicității, se folosesc o serie de noțiuni ca națiune, național, naționalism, aplicabile și Evului Mediu. Nu socotim că aceasta ar fi o eroare terminologică, dacă se precizează de fiecare dată că este vorba despre națiunea medievală sau despre naționalismul medieval și dacă se relevă deosebirile marcante totuși în raport cu conținutul din epocile modernă și contemporană al acestor termeni. În general, în lumea anglo-saxonă, britanică și americană, prin termenul de naționalism se desemnează pur și simplu existența sentimentului național, a ideii de națiune și a patriotismului mai pronunțat. În mediile francofone mai ales, dar nu numai, s-a perpetuat încă o abordare tradițională a termenului de naționalism, socotit ca o exagerare a sentimentului de dragoste față de țară, de națiune, de pămîntul natal, exagerare dusă pînă la dispreț și ură față de alte grupuri și pînă la voința de a le domina, de a le supune autorității propriei patrii, de a le impune cultura proprie și idealul propriu, de a le asimila într-un efort de tiranie totalitară. Din această perspectivă, manifestarea generoasă a sentimentului de dragoste față de valorile naționale, însoțită de respect față de valorile similare ale altora, se numește patriotism. Înclinăm să păstrăm această distincție și să socotim naționalismul, cel mai adesea, ca o exagerare, deși mulți confundă naționalismul cu xenofobia sau cu șovinismul.

Tot sub aspect terminologic, în anii din urmă, chiar și în centrul și sud-estul Europei, este frecvent uzitată noțiunea de „națiune medievală”, cu întreg cortegiul său semantic, de la înțelesul de grup privilegiat, de stare, pînă la cel de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog al națiunii moderne. De altfel, apelînd la perspectiva istorică, este cert că forma de comunitate etnică medievală are mai multe note comune cu națiunile moderne decît cu popoarele antice. Pînă la urmă, între forma de coeziune etnică modernă si cea medievală, deosebirile, deși numeroase și pronunțate, nu țin de esență, ci de gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate. De aceea, conceptul de „națiune medievală” ni se pare justificat și sîntem convinși că viitoarele cercetări îi vor accentua importanța și utilitatea. Evident că folosirea termenului de națiune, de exemplu, pentru Franța lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), fără alăturarea adjectivului „medievală”, poate conduce la confuzii și nu este recomandabilă.

Este cert că oamenii medievali erau vag tulburați de același fel de impulsuri naționale ca și cei din timpurile actuale, deși aceste impulsuri au fost simțite în împrejurări diferite, cu intensitate diferită și în relație cu alte obiecte. Grupurile etnice sau naționalitățile medievale erau mult mai mici decît cele de azi; ele erau naționalități regionale sau provinciale, modelate apoi de anumite împrejurări și de suverani puternici și topite gradat în unități mai mari. Chiar dacă acei oameni, cînd vorbeau de țara lor, se refereau mai degrabă la Normandia sau Bavaria decît la Franța sau Germania, ei erau totuși animați de dragoste de patrie, de mîndrie pentru înfăptuirile trecutului, de atașament față de cei asemănători lor prin limbă, obiceiuri, credințe. În textele rămase din Evul Mediu, se recunosc ușor termeni ca patria, terra, natio, gens, populus sau expresii ca amor patriae, patria defendere etc. Toate acestea sînt mărturii ale trăirilor de nuanță etnică evocate mai sus.

În Evul Mediu, ca și astăzi, existau și acționau o serie de realități locale (regionale), naționale și internaționale. Este sigur că aceste realități difereau față de cele analoage de astăzi – fiindcă totul se află în schimbare – dar diferența este de grad și nu de tip. Desprinderea sau decuparea din această realitate complexă a ceea ce se numește solidaritate etnică medievală sau „națiune medievală” este o operațiune plină de riscuri. Cu toate acestea, națiunea medievală a existat și ea trebuie studiată și cunoscută, chiar sub rezerva deformării prin transpunerea în trecut a mentalităților de azi.

(va urma)

Acad. Ioan-Aurel Pop,
Preşedintele Academiei Române

Păreri și opinii