Sînt programat genetic să termin Mafia! (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimaţi prieteni, îmi revine plăcerea de a trage concluzia acestei zile importante din viaţa partidului nostru. Vă mărturisesc că am emoţii deosebite în incinta Sălii Palatului, pentru că aici am intrat, pentru prima dată, în 1964, deci acum 32 de ani, cînd, elev fiind la „Sfîntul Sava”, am asistat, alături de preaiubita mea mamă, la un spectacol memorabil: „O scrisoare pierdută”, de I.L Caragiale. Era un spectacol în regia lui Sică Alexandrescu, beneficiind de cîţiva dintre cei mai mari slujitori ai Teatrului Românesc, trecuţi în veşnicie. Nu bănuiam atunci că, după trei decenii, fauna de personaje a lui Caragiale va părăsi scena Sălii Palatului şi va popula scena cea mare a politicii româneşti. N-avem noi acum un Moş Trahanache? Avem! N-avem şi un Agamiţă Dandanache, piţigăiat şi cu ţăcălie, paraşutat de la centru, peste capul tuturor? Avem! N-avem un Caţavencu, multiplicat în mii de exemplare, capabil de toate trădările din lume? Avem! N-avem o galerie întreagă de Farfuridi şi Brînzovenescu? Avem! N-avem un poliţai Ghiţă Pristanda, care îi „umflă” la minut pe cei incomozi, aflat veşnic în slujba Puterii? Avem! Şi n-avem noi o „Zoe, fii bărbată”, cum spunea Tipătescu, care e prezentă (sau prezent) pretutindeni unde e o tăiere de moţ, un botez, un vernisaj, o sindrofie, şi învîrte politichia, vorba ţăranilor români, precum învîrte purcica dovleacul? Ba bine că nu, avem! Şi, în sfîrşit, n-avem noi un veşnic Cetăţean Turmentat, care e îmbrîncit, şi buimăcit, şi minţit, şi folosit ba de unii, ba de alţii, fiind însemnat cu tibişir pe spate, ca să ştie stăpînirea cu cine a votat, deşi el, săracul, nici atunci, în 1880, şi nici acum, în 1996, nu prea ştie cu cine votează şi întreabă pe toată lumea?

Avem aşa ceva? Avem! Numai că personajele lui Caragiale erau bune la suflet, fondul lor era curat, nu erau canalii – pe cînd aventurierii care ne întunecă astăzi orizontul sînt indivizi fără nici o normă morală, care se schimbă după cum bate vîntul!

N-aş fi dorit să fac astăzi nici un fel de polemică, cu nimeni. Dar, în urmă cu o jumătate de oră, un coleg de-al nostru şi vechi amic, de la Televiziunea Română, căruia nu-i vom da numele, pentru că vremurile sînt grele şi omul are copii de crescut, ne-a trimis la prezidiu o scrisoare şi un fel de calendar electoral, care reprezintă de-a dreptul un sacrilegiu. A fost tipărit, probabil, în cîteva sute de mii de exemplare, pentru că în dimineaţa aceasta, de pildă, a fost băgat în toate cutiile poştale din Cartierul Berceni, care are o populaţie cît a Ploieştilor. Este o autentică blasfemie, pentru că pe o parte figurează portretul lui Petre Roman şi semnătura lui, cu vorbele „Christos a-nviat!”, iar pe spate este Mîntuitorul Isus Christos. E mai mare ruşinea că s-a putut ajunge la o asemenea samavolnicie! Îmi pare rău că se degradează campania electorală, dar, în asemenea situaţii, dl. Petre Roman trebuie să se aştepte, de la românii ultragiaţi, la tot felul de surprize nedorite. Nu se poate aşa ceva! Totul are o limită! Am înţeles că unii au avut neobrăzarea să anexeze marii sportivi şi marii artişti ai Ţării la roaba hodorogită a campaniei lor electorale. Dar să mai vină cineva cu un complex al faptului că, probabil, nu a beneficiat de un botez creştin în copilărie, şi să-L anexeze pe Isus Christos la campania electorală, aşa ceva este inacceptabil! Nu am inventat noi această chestiune, acestea sînt faptele, îi rugăm pe oamenii lucizi care sînt, cu siguranţă, şi în P.D.-F.S.N., să ia atitudine ei înşişi faţă de aşa ceva, pentru că fiecare pas în plus în direcţia unor asemenea ilegalităţi şi a unor asemenea sfidări ale bunului-simţ popular românesc îi poate costa foarte mult. Îi poate costa chiar prăbuşirea electorală a partidului lor. Ţineţi minte ce scump au plătit unii greşelile din campania electorală a anului 1992. Nu avem nimic de împărţit cu nimeni, dar îl iubim prea mult pe Isus Christos, trăim prea mult şi prea profund în cultul iubirii de Mesia, ca să putem permite asemenea aberaţii.

Astăzi, dovedim că sîntem mai mult Ţara lui Caragiale, decît Ţara lui Eminescu. Mai mult Ţara lui Mitică, decît Ţara lui Zalmoxis. Adevărul este că vremea cînd Dumnezeu umbla pe jos printre români a trecut de mult, iar astăzi, din norii politicii româneşti nu cade mană cerească, ci ploaia neagră a unei infinite mizerii. Acum se naşte, sub ochii noştri, o lume nouă. Va fi o lume mai bună pentru Neamul Românesc? Noi tragem nădejde că da, şi tocmai pentru asta luptăm din răsputeri. Acelora care mă vor întreba de ce nu slăbesc o clipă strînsoarea asta şi ritmul năvalnic pe care l-am impus bătăliei pentru România, le voi răspunde, aşa cum le-a răspuns Martin Luther, în anul 1517, contestatarilor săi: „Nu pot altfel!”

În această vineri luminată şi sfinţită de apropierea înălţării la cer a Mîntuitorului, mai multe pîlcuri de români s-au adunat aici, pentru a vorbi despre soarta Neamului Românesc. Am auzit alocuţiuni şi discuţii de o valoare admirabilă, pentru că erau izvorîte din inimă şi veneau din partea oamenilor pămîntului. Regret din suflet că n-au putut lua cuvîntul toţi cei care s-au înscris. Noi ne-am gîndit că un criteriu ar putea fi acela al venirii la microfon a reprezentanţilor marilor provincii istorice şi bazine etnografice româneşti: Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea. Dacă n-am izbutit întru totul, vă rugăm să ne iertaţi. Şi dintr-o asemenea experienţă se învaţă. Doresc să-mi exprim deplina satisfacţie pentru maniera de-a dreptul electrizantă în care s-a desfăşurat Conferinţa Naţională. A fost un veritabil maraton politic, care reprezintă încă o expresie a vitalităţii şi maturităţii partidului nostru. Un partid care poate aduna, la cea mai simplă chemare de trîmbiţă, 5.000 de oameni, din toate judeţele Ţării, este mai mult decît un partid puternic şi dinamic, este o uriaşă familie. Sîntem mulţi, fraţilor, ca cucuruzul brazilor, cum spunea Avram Iancu. Pentru cîteva ore, Sala Palatului a fost transformată într-o pădure de steaguri Tricolore, de drapele ale P.R.M., iar noi ne-am exprimat din nou dreptul la existenţă politică, dar şi capacitatea de a rosti răspicat adevărurile fundamentale ale Neamului Românesc. La urma urmei, noi am rostit aici, cu voce tare, ceea ce milioane de români vorbesc deocamdată numai în şoaptă, sau în intimitatea familiei. Da, sîntem români la noi acasă şi nu dăm socoteală nimănui cu privire la viziunea noastră asupra vieţii şi a lumii! Da, sîntem români la noi acasă şi numai de dragul de a fi noi mai simpatici şi mai agreabili în faţa unor foarte suspecţi controlori străini, nu vom abjura niciodată de la principiile noastre, nu vom pîngări niciodată fluviul de patimi şi speranţe al Istoriei Naţionale!

(va urma)

 

CORNELIU VADIM TUDOR

(3 mai 1996, Sala Palatului din Bucureşti)

COMENTARII DE LA CITITORI