„Sînt un scriitor român“

in Lecturi la lumina ceaiului

Cîţi l-au cunoscut şi cîţi l-au iubit pe Panait Istrati (1884-1935), nici nu se mai ştie. Avînd vocaţia – fascinaţia – prieteniei, cei mai mulţi dintre cei care i-au fost prieteni l-au folosit şi l-au trădat, cînd i-a fost mai greu. Ceilalţi, care nu i-au fost prieteni, l-au urît şi l-au urmărit cu obstinaţie pentru a-l distruge fizic şi moral. Numit „Haiduc al Siguranţei“ (ce ar fi fost mai uşor pentru denigratorii străini decît să-l includă pe necunoscutele liste ale Siguranţei române!), împotriva lui a fost montată de foarte departe o campanie de presă, dirijată de „umanistul“ Henri Barbusse (cu rol de păpuşă a unui ventriloc mustăcios) şi îngăduită de cel care îl numise „Gorki al Balcanilor“, prietenul şi protectorul său, Romain Rolland. A murit singur, aproape fără prieteni, în „ţara nimănui“, între linia celor care nu-l iertau pentru vederile sale de stînga dinainte şi linia celor care îl considerau vîndut şi trădător al vechii sale credinţe. De altfel, nimic nu este mai uşor decît să defăimezi un scriitor care-şi afirmă cu curaj opiniile sale bune, sau rele, despre lumea în care trăieşte. Dacă ne gîndim bine, puţini au fost acei scriitori – de la noi, desigur, – care ar fi scăpat de „gura lumii“, începînd cu Eminescu şi Creangă. De aceea, Panait Istrati, hulit şi dinafară, dar şi dinăuntru, intră şi el în seria ilustră a „batjocoriţilor“ în viaţă. Umbra creată artificial s-a întins deasupra numelui său şi după moarte, el lipsind din cursuri şi manuale. Aceasta nu înseamnă – cum crede un improvizat istratolog – că lipsea şi din conştiinţa cititorilor. A fost, este şi va fi citit, indiferent de opinia cuiva. Este unul dintre faimoşii scriitori al lumii, ale cărui cărţi nu dispar din biblioteci. Şi totuşi, abia în 1964, prin apariţia monografiei lui Al. Oprea, care, în prealabil, prezentase documente cît se poate de elocvente prin care îl „dezvinovăţea“ de infama calomnie, Panait Istrati este „reabilitat” oficial. În 1976, Al. Oprea tipăreşte o nouă monografie „Panait Istrati” care, în realitate, prin bogăţia materialului inedit, este o continuare a primei. Fosta Editură pentru literatură a reacţionat, şi ea, prompt, şi astfel, în 1966, apar primele volume din „Opere alese“, prefaţate de Al. Oprea, în traducerea lui Eugen Barbu. Ultimul volum apărut, 8 (versiune Eugen Barbu şi Andrei Ion Deleanu), apare în 1983. Cum se vede, această serie e departe de a fi epuizat opera lui Panait Istrati. Meritul însă de a fi înlăturat prejudecăţile atît de periculoase în ceea ce îl priveşte îi revin, deopotrivă, lui Al. Oprea şi Eugen Barbu. Şi aceasta, indiferent de opiniile proaspeţilor istoriografi. E cu atît mai salutară hotărîrea organizatorilor „Zilelor Istrati“, Cenaclul Uniunii Scriitorilor şi Comitetul pentru cultură şi educaţie socialistă al judeţului Brăila, de a acorda Premiul Panait Istrati lui Eugen Barbu. În acest sens, pe lîngă meritul de a-l fi redat cititorilor români, există între cei doi scriitori multe similitudini; şi în scris, dar şi în viaţă. Deci, nu întîmplător a tradus Eugen Barbu, căruia orice i se poate contesta, dar nu şi faptul că este un mare scriitor, pe Panait Istrati. Farmecul extraordinar al limbii şi, mai ales, al construcţiei frazei, iubirea faţă de cei sărmani, o viaţă închinată scrisului, levantului şi levantinilor; fascinaţia prieteniei în ciuda aceloraşi mari şi mici trădări şi trădători; dar şi francheţea opiniilor bune sau rele, fericite sau nefericite (e nevoie să mai amintim articolul lui Istrati despre Eminescu?); dar şi incomodităţile unor personalităţi puternice, care au ştiut şi ştiu să-şi facă duşmani, să-şi creeze adversari tenaci, ori chiar să-i încălzească la sîn, cum se zice. L-a trădat Eugen Barbu pe Panait Istrati? Să fim serioşi, de trădat l-au trădat toţi cei care n-au făcut nimic pentru a-l readuce între scriitorii români, în cultura română, acolo unde se dorea el însuşi, toţi cei ce se străduiesc să ne convingă ori că este francez prin adopţie, ori grec după tată. „Sînt, în primul rînd, un scriitor român”, scria Panait Istrati. Prin acordarea Premiului Panait Istrati lui Eugen Barbu nu s-a făcut un act de complezenţă faţă de un scriitor care să dea, şi-i dă, o aură specială, ci, mai ales, un act de recunoaştere a meritelor incontestabile ale celui care şi-a asumat cu un curaj exemplar aventura extraordinară de a-l reda limbii şi literaturii române pe vagantul
Panait Istrati.

IULIAN NEACŞU (1987)

COMENTARII DE LA CITITORI