Şmecheri de oraş (10)

in Război corupției

POVEŞTILE DEŢINUŢILOR DE LA RAHOVA (1)
Închisoare. Puşcărie. Pîrnaie. Academie. Pension. Mititica. Bulău. La turtoi. La răcoare. Aş putea scrie un studiu doar înşirînd şi comentînd pe cîteva pagini nenumăratele denumiri pe care românul, născut poet, le-a născocit pentru penitenciar. Închisoarea Bucureşti, adică „pîrnaia aia de la kilometrul şapte”, adăposteşte o puzderie de V.I.P.-uri, media acestora pe metru pătrat neavînd rival în nici o petrecere mondenă sau recepţie unde şampaniile şi purceluşii cu măr în gură sînt la discreţie şi, mai ales, pe gratis. De la Nea Truţi la Fane Căpăţînă şi de la preotul anglican pedofil pînă la asasinii Triadei chinezeşti, celebrii experţi în geamantane, alături de alte nume „mari” care au ţinut pagina întîi a ziarelor în ultimii ani, pe toţi îi poţi găsi în acest veritabil Turn Babel unde se află infractori din 37 de ţări, de la ruşi care au luptat în Afghanistan la palestinieni care au participat la Jihad – Războiul Sfînt. Toţi însă se gîndesc la un singur lucru: ziua eliberării. Toţi o aşteaptă, toţi o visează. M-am întîlnit cu grupul de deţinuţi format din cei care au acceptat să stea la taclale – „de ce nu, nenicule, că pînă-n 2017, cînd intru la comisie, am timp berechet” – în micuţa capelă amenajată în interiorul secţiei 1 a penitenciarului. Am avut bafta să nimeresc un grup atît de eterogen, încît nici măcar un psiholog care şi-ar fi propus să-i aleagă astfel n-ar fi reuşit mai bine.
Intră în capelă înghesuiţi unul în altul ca nişte copii de grădiniţă. Toţi cu privirile în pămînt. Unii îşi fac cruce, alţii chicotesc înfundat şi, cu gesturi devenite reflexe, se aşază ca la comandă în rînd, unul lîngă altul. Îi strîng fiecăruia în parte mîna şi mă prezint, aşa cum este politicos. Încerc să uit că mîinile lor au ucis. „Asta a fost în trecut”, îmi tot repet, încercînd să-i tratez simplu, ca pe nişte noi cunoştinţe. Doi dintre ei mă recunosc şi atmosfera se destinde repede, glumele curgînd una după alta: „Ăsta nici nu ştie să numere cîte lovituri de ciocan i-a dat în cap”; „Lasă, bă, povesteşte tu cum i-ai luat jugulara la al tău”; „Cum, bre, asta – că nu ne întrebi cum am ucis, ce şi cum, să vrei să ştii doar cum e cu prima zi de liberare – e la caterincă?! Nu? Vedeţi, bă, inculţilor, v-am zis eu că-i o bomboană de băiat!”
Marin Sandu are 34 de ani şi a mai suferit patru condamnări, prima în 1980, cea mai mare dintre toate fiind de şase ani. Acum stă de doi ani la închisoare şi mai are zece luni pînă intră la comisie, unde se va hotărî dacă va fi eliberat: „Ce-o să fac în prima zi, după eliberare? Am cinci copii mici acasă, ce credeţi că o să fac?! Cum scap, fug acasă la Domneşti, să-i văd, să-i strîng în braţe, să mă joc cu ei. Cu ce cîştig muncind aici, la puşcărie, o să le iau pe drum nişte maşinuţe, ceva. Sper să-mi ajungă banii, că nici nu mai ştiu cum e cu preţurile astea. Sîntem oameni amărîţi, au murit şi părinţii mei, şi ai soţiei. O să încerc să-mi caut un loc de muncă, dar să fim sinceri: mai repede găsesc o sută de dolari pe jos decît să mă angajeze cineva. Cui îi trebuie unul ca mine – şi ţigan, şi recidivist? O să încerc să plec din ţară, nu ştiu… Prima oară m-am eliberat de la Centrul de Minori Tichileşti, din Brăila. Aveam 17 ani şi ieşeam după doi ani şi opt luni. Au venit părinţii de m-au luat. Tot drumul pînă acasă mi-era aşa o ruşine, mi se părea că pe tren toţi se uită la mine, că toţi ştiu că sînt puşcăriaş. M-am rugat la Dumnezeu să mă ierte şi
m-am jurat că mai bine mor decît să ajung la pîrnaie. Eram atît de sigur că nu se va mai întîmpla! Dar, asta-i viaţa… Pentru cei amărîţi e de-ajuns să calce o singură dată strîmb…”. Constantin Florinei Cernea, de 27 de ani, este „bobocul” grupului, nefiind recidivist. Stă la răcoare de şapte ani şi două luni şi speră că peste zece luni comisia va hotărî eliberarea lui condiţionată. „Cum să nu aştept eliberarea?! M-au învăţat şi pe mine veteranii că nu e bine să-ţi faci «A.M.R.»-ul (cîte zile au mai rămas) decît în ultimul an, că altfel înnebuneşti. Dar eu sînt păţit cu blestematul ăsta de «A.M.R.», că de la el mi s-a tras… Eram soldat şi nu mai aveam nici o lună pînă la liberare. Într-o sîmbătă noaptea, cineva a băgat băutură în unitate. Eu nu prea le aveam cu alcoolul, dar camarazii nu m-au lăsat pînă n-am băut şi eu. Ziceau că ăsta e ultimul chef. Aşa a şi fost… M-am ameţit şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat. M-am trezit la arest, cică m-am luat la harţă cu un prieten, că ne contraziceam cîte zile mai avem pînă la liberare şi l-am împuşcat în cap. Ce ziceţi de asta, mai ceva ca-n telenovele, nu? Dacă nu mă va lovi iar blestemul «A.M.R.»-ului, îţi spun cum va fi prima zi după eliberare: fete, fete şi iar fete. Doar am de recuperat zece ani, adică toată tinereţea mea”.

(va urma)
Tache
(Text preluat din volumul „Şmecheri de oraş“)

COMENTARII DE LA CITITORI