Şmecheri de oraş (12)

in Război corupției

ANI DE GLORIE, ANI DE MIZERIE (1)
Cu mai bine de 20 de ani în urmă, Ioan Cioană termina Academia de Studii Economice. Dar proaspătul economist nu s-a obosit nici măcar să se ducă să-şi ridice repartiţia. Făcuse facultatea mai mult de gura părinţilor. În anul III, bursierul Cioană a plecat cu nişte ţigani
care-şi făceau veacul în celebrul restaurant Feroviarul din Giuleşti să cînte în staţiunea Neptun. Banii strînşi în doar cîteva nopţi i-au ajuns să se distreze toată vara. După terminarea facultăţii, în doar un an, a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti din orchestrele bucureştene. Şi-a făcut propria formaţie, Flamingo, şi a cîntat în toate restaurantele de lux din Capitală. În 1985, cu aprobare specială de la Comitetul Central, a plecat în străinătate, în Cehoslovacia şi Austria. A strîns ban peste ban, a dus o viaţă de paşă şi tocmai cînd credea că l-a apucat strîns pe Dumnezeu de un picior, războiul din fosta Iugoslavie l-a prins cîntînd la hotelul International din Sarajevo. S-a întors acasă şi „în urma unei greşeli de-a mea, pentru că eram beat, şi am dat în ea”, soţia sa divorţează, obţinînd şi tutela celor doi copii. Artistul a primit lovitura în plin.
Au urmat ani de vagabondaj, alcoolism, scandaluri. Trei ani nu şi-a ridicat faţa din mocirlă decît pentru a-şi mai lua o vodcă. Acum şi-a mai revenit. Într-o chicinetă de doi metri pe trei de la subsolul unei clădiri de pe strada Roma, nişte corzi se aud plîngînd în fiecare noapte. E Chitară, fostul răsfăţat al soartei, cel căruia nu i-au mai rămas decît şahul, cîntecele celor de la Beatles şi visul de a-şi mai vedea măcar o dată băiatul şi fetiţa. Este, într-un fel, oltean. Foloseşte obsedant perfectul simplu şi are un adevărat cult pentru Maria Lătăreţu. S-a născut însă în comuna Cîmpulung din judeţul Maramureş. Tatăl lui a fost ofiţer de grăniceri, dar, pe cînd copilul avea doar un an,
s-au mutat în Tîrgu-Jiu. Oraşul despre care Chitară spune: „Nu mă interesează dacă mor bogat sau sărac, celebru sau boschetar, nu vreau decît să mor în Tîrgu-Jiu, şi, dacă se poate, într-o cîrciumă împuţită unde să-mi cînte lăutarii la ureche”. Copilăria sa a fost una, s-o numim simplu, fericită. Iar ultimii ani au fost, la fel de simplu spus, îngrozitori. Cu două seri înainte de a sta de vorbă cu mine, Chitară a luat din nou bătaie. Un pumn dat pe la spate într-o cîrciumă din cartier l-a culcat pe duşumea. „N-am avut bani
să-i cinstesc şi m-au altoit”. Şi-a scos din nou un certificat medical, cine mai ştie al cîtelea, cu diagnosticul de contuzie toracică. Altădată a fost bătut de s-a ales cu o dublă fractură de arcadă. Apoi, smardoii din oraş i-au învineţit din nou ochii. S-a obişnuit cu bătăile, „numai că doare al naibii. Ce să fac, asta-i viaţa de cartier!“.
Mai mult decît toate vînătăile şi fracturile, decît toate umilinţele la care îl supun cei din cartier, îl doare că la ultima beţie, cea dublată de bătaie, şi-a pierdut din nou actele. „Blestem. Tocmai îmi scosesem iarăşi permisul de conducere, găsisem un post de taximetrist şi totul s-a dus de rîpă. La aşa baftă, cum să nu te apuci de băutură?” Cu toate astea, bandajat bine în scotch, singur livretul militar, seria OZT nr. 146581, eliberat la 21.12.1979, rămîne dovada grăitoare a vremurilor de altădată. La capitolul studii stă scris negru pe alb: „Facultatea de Economie a Industriei de Construcţii şi Transporturi”. Apoi, „specialitatea de bază în viaţa civilă: economist”. Cine îl vede astăzi pe Chitară, bîntuind prin cîrciumile din Dorobanţi cu pletele grizonate fluturîndu-i în vînt, nu i-ar putea trece prin cap că acest om era, cu ani în urmă, caracterizat printr-o frază şablon: „S-a realizat în viaţă”. Dunărea, Pescarul, Lido, Mărul de Aur, Grădiniţa, Cişmigiu sînt restaurantele unde Chitară a gustat din plin din cupa fericirii. A cîntat la nunţi de nomenclaturişti cu toate numele mari ale muzicii populare şi de pahar, începînd cu Maria Ciobanu şi terminînd cu Gică Petrescu. Se părea că tînărului căruia toate îi mergeau bine, soarta nu are de gînd
să-i pună nici o piedică. Şi totuşi, într-o noapte de Crăciun, cînd Chitară şi bunul lui prieten, Aurelian Andreescu, se dezlănţuiseră pe ritmurile nebuneşti ale unui rock îndrăcit, „Rică a căzut deodată, ca fulgerat, pe scena de la Cişmigiu. Am dus cîntecul pînă la final, dar, cînd am intrat în culise, ospătarii îl suiseră deja într-o Dacie şi plecaseră spre spital. Spuneau că a făcut infarct. A doua zi am aflat că avea ciroză uscată în ultima fază.

(va urma)
Tache
(Text preluat din volumul „Şmecheri de oraş“)

COMENTARII DE LA CITITORI