Şmecheri de oraş (16)

in Război corupției

ULTIMUL OM CARE A DAT MÎNA CU RÎMARU (1)
Născut lîngă roata căruţei, pe cînd şatra se afla undeva, lîngă Drăgăneşti-Vlaşca, Stan Constantin şi-a început viaţa cu un drum care părea fără sfîrşit. Punctul terminus trebuia să fie Bugul.
Deportat în Transnistria, a supravieţuit mîncînd nu de puţine ori din pereţii bordeiului de pămînt. Întors în România a dus o viaţă seminomadă la marginea oraşului Roşiorii de Vede. Mama sa l-a blestemat, înainte de nuntă, să putrezească în puşcărie. Şi, peste ani, luîndu-i Dumnezeu minţile pentru o clipă, cu o lovitură scurtă de şiş, Constantin a comis un omor. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a scăpat după 25 de ani. Să revenim însă la copilăria lui. N-a avut nici măcar moaşă. Ferdinand, şeful şatrei, nu avea timp de pierdut cu asemenea prostii. Totuşi, pentru că era fiul Anghelinei, o vrăjitoare temută în tot sudul ţării, micuţul Constantin Stan a avut parte de un favor. A doua noapte după naşterea sa, bătrînele au chemat ielele. Tămîia arsă în lingurile de argint a pus toată şatra pe gînduri: „Copilul va fi un mare conducător, dar va fi vai şi-amar de viaţa lui”.
În iulie 1942, Ferdinand a fost chemat de jandarmii din Roşiori. „În căruţe cu toţii”! Un bătrîn a îndrăznit să întrebe unde pleacă în miezul nopţii. „La Bug. Ordin de la stăpînire”. Cu patru jandarmi plictisiţi pe lîngă ei, s-au tîrît două luni pînă au ajuns în Transnistria, la Golda. A urmat o nouă repartizare. Salbele ţigăncilor dispăruseră pe drum în buzunarele celor ce reprezentau autoritatea. Totuşi, Ferdinand a mai găsit destui galbeni pentru a-i mitui pe jandarmii din Golda. Drept urmare, şatra a fost trimisă la Ivanovska, pe malul Bugului. „E raiul pe pămînt. Aveţi apă, iar pe-acolo creşte şi niscai ştir”. Cînd i-au văzut pe deportaţi, mujicii au început să regrete că îşi blestemaseră soarta pentru că mîncau doar urzici şi buruieni. Românii ar fi dat orice pentru un pumn de urzici. Zile la rînd nu mîncau decît pămînt. Ştirul dispăruse în cîteva zile. La fel şi broaştele rîioase, şi şerpii. Doar cei care mureau erau socotiţi fericiţi. Iar chinurile foamei erau o nimica toată faţă de cele provocate de tifos.
Au trecut doi ani. La sfîrşitul lui august 1944, doi soldaţi sovietici au venit să le dea vestea cea mare: „Tovarăşi, marş în România!”. Din şatra lui Ferdinand nu mai rămăseseră decît Anghelina şi Stan.
(va urma)
Tache
(Text preluat din volumul „Şmecheri de oraş“)

COMENTARII DE LA CITITORI