Şmenul cu moartea

in Lecturi la lumina ceaiului

Nu avem pretenţia să emitem teorii filozofice colcăind de inteligenţă. Dar un lucru ni s-a clarificat de mai multă vreme: bătrîneţea înseamnă, în primul rînd, degradarea fizică şi mentală, aducătoare de boli felurite. Abia după aceea vin celelalte ,,bucurii”: căderea părului şi a dinţilor, îngrăşarea, impotenţa. Pe cale de consecinţă, cam pe la 50-55 de ani, începem să facem poteci spre spitale. Mai ales bărbaţii, căci femeile, fiind guvernate de instinctul matern, sînt mai prudente şi nu se expun prosteşte la toate plăcerile şi riscurile existenţiale. În plus, avînd ciclu, elimină excesul de colesterol, care, mai tîrziu, le-ar înfunda arterele cauzatoare de atîtea nenorociri. Într-adevăr, avem vîrsta arterelor noastre, şi asta nu e vorbă goală.

Dar, să revenim. În afara plăcerii de a da mîna cu medicii (atîţia cîţi au mai rămas), pelerinajul prin spitalele patriei (particulare sau de stat) mai înseamnă şi altceva. În primul rînd, constatarea că pacienţii înşişi, dotaţi cu o inteligenţă pătrunzătoare şi luînd lumină unii de la alţii, pot fi proprii lor tămăduitori. Căci, aşa cum se ştie, nu există boli, există doar bolnavi. Să nu uităm nici prezenţa bisericuţelor şi a capelelor de rugăciune din spitale, dovada că, acolo unde medicii dau din umeri, intră miracolele pe fereastră.

În cel de-al doilea rînd, ocuparea unui pat de spital mai înseamnă şi legarea de trainice prietenii în rîndul celorlalţi pacienţi sau al personalului sanitar. Dacă unii oameni şi-au făcut prieteni în armată sau prin puşcării, de ce nu s-ar întîmpla la fel şi în spitale? Aşa cum este cazul cu vecinul meu, domnul Properţiu. Cînd i-a venit vremea, băiatul a plecat în armată. Acolo, s-a împrietenit cu unul, Nae. Mai tîrziu, cînd a ajuns la Jilava, pentru o neînţelegere cu un portofel, peste cine a dat acolo vecinul? Aţi ghicit: peste Nae, acum gardian-şef, şi ţine-te, Properţiule, trai bun pe capul tău, căci n-a băgat de seamă cînd au trecut cei 2 ani şi 6 luni de bulău. Peste iarăşi ceva timp, băiatul nostru s-a cazat, o vreme, şi la Poarta Albă. Unde – cu cine s-a întîlnit? Desigur, cu acelaşi Nae, de data aceasta, priponit şi el…

Să lăsăm aventurile din spaţiile concentraţionare şi să revenim la spitale. Nu pot s-o uit pe bătrîna doamnă Stamateea, care, întrebată ce-i mai face soţul, dus, într-o noapte, la ,,Urgenţă”, cu o peritonită acută, a dat din mînă a lehamite, în sensul că, pur şi simplu, derbedeul s-a înhăitat cu anestezista, şi duşi au fost în vraiştea lumii.

Fiind, aşa cum am spus, de o mediocritate strigătoare la cer, bineînţeles că nici subsemnatul nu putea face excepţie de la regulă. Drept urmare, prima mea internare în spital, cea de la ,,Fundeni”, m-a blagoslovit cu prietenia domnului Cuculeţ, de la Filiaşi. Omul avea două calităţi esenţiale: fiica lui era medic stagiar acolo şi trecea, din oră-n oră, să-i facă injecţii, dar nu uita să-mi arunce şi mie cîte o privire profesională, ba chiar să mă înţepe cu ce-i mai rămînea în seringă; şi al doilea, bătrînul ştia să asculte. Aşa că vorbeam numai eu. De aceea, ani la rînd, de ziua noastră onomastică şi la marile sărbători de peste an, am tot făcut schimb de cărţi poştale ilustrate. Pînă într-o zi, cînd nu mi-a mai răspuns.

A urmat experienţa din fostul Spital ,,Caritas”, desfiinţat de Băsescu, unde n-am apucat să leg vreo prietenie, căci, spre seară, am chemat un taxi şi am evadat, îngrozit de frigul şi de şobolanii care mişunau peste tot. Fusesem luat cu Salvarea de pe stradă şi dus acolo cu un diagnostic cumplit: infarct miocardic, pus la Camera de Gardă chiar de director. Dar o tînără doctoriţă mi-a şoptit să mă calmez, căci fusese vorba doar de o angină pectorală provocată de frig. Şi, într-adevăr, după cîteva ore, m-a scos pe furiş de la Terapie intensivă şi m-a expediat într-un salon pustiu şi cu geamurile sparte.

La Institutul ,,Paulescu” am învăţat de la o liftieră, binecuvîntaţi să-i fie copiii, că secretul unei glicemii decente constă nu atît în medicamente, cît, mai ales, în calitatea infectă a hranei zilnice, care ne ţine, mai tot timpul, flămînzi. ,,Un diabetic burtos e un diabetic incurabil!”, a confirmat şi bucătăreasa-şefă. Şi a mai adăugat: ,,Un diabetic numai pielea şi osul e semn că s-a vindecat!”. Dar şi ceilalţi pacienţi mi-au transmis cîte ceva din înţelepciunea lor. Mai ales cînd deschideau frigiderul din salon şi înfulecau hămesiţi tot ce ascunseseră acolo, spre nedumerirea doctoriţei, care nu mai ştia cîtă insulină să le mai prescrie, ca să-i aducă la normal. Tot acolo am învăţat că hiperglicemia nu împietează defel asupra libidoului. Eram 3 pacienţi în Salonul 22 de la etajul IV, şi vecinul din stînga mea, un ardelean de vreo 50 de ani, se îmbîrligase cu o studentă planturoasă şi, noapte-de-noapte, se hîrjoneau într-o magazie cu cearceafuri date la reformă.

La ceva vreme după această întîmplare, o pietricică la rinichi m-a silit să mă internez la Spitalul ,,Carol Davila”, unde l-am cunoscut pe Florin Olănescu, un băiat aparent simplu, dar, în realitate, un monument de onestitate şi de bun-simţ natural. Sînt ceva ani de atunci, dar tot ne mai felicităm la telefon de ziua noastră (eu pe 16, el pe 29 aprilie), de Paşti şi de Crăciun. I-am uitat chipul şi am ajuns să-l cunosc doar după voce, aşa că l-am întrebat dacă, în lipsa altui semn de recunoaştere, n-ar fi posibil să trecem pe stradă unul pe lîngă altul, că omul mai albeşte, mai cheleşte sau îşi mai lasă mustaţă… ,,Nu există, important este să ne recunoaştem dincolo…”, m-a asigurat el. În pofida acestei filozofii existenţiale cam deprimantă, Florică al meu e de un optimism aproape inconştient, că nici un pericol, cît o fi el de ameninţător, n-ar îndrăzni să-i dea tîrcoale. De aceea, de cîte ori mă încearcă vreo depresie, îl sun şi, cum îi aud glasul, simt că mă încarc de energie neapărat pozitivă. În urma beteşugurilor sale, Florică a rămas cu sechele şi, din două în două zile, face dializă, dar asta nu-l împiedică să fugă mereu în Deltă. Pentru orice nedumerire a mea, care sînt prăpăstios, el are mereu răspunsul pregătit: ,,Mi-a dat Dumnezeu un doctor deştept, care m-a învăţat ca, de cîte ori fug la pescuit, să beau puţină apă şi să zic: te bag în mă-ta, dializa dracului! Nu ca alţii: Tatăl nostru…”.

Cea mai mare prostie am făcut-o în ziua cînd, atins de primul meu atac de panică, m-am speriat rău şi am chemat Salvarea. Aşa-zisul medic (de fapt, un subofiţer de Pompieri) a opinat că aş avea… malarie, sau poate variolă, şi mintenaş trebuie să mă internez la ,,Boli contagioase”, secţia ,,Boli tropicale”. Toate acestea le aflase la telefon de la şefa lui, o doctoriţă ascunsă nu ştiu unde. Dus rău cu capul, m-am aruncat într-un taxi şi iată-mă la destinaţie, pe Bd. Liviu Rebreanu, unde m-au cazat într-un salon cu cîte 2 bolnavi într-un pat. Era vineri după-amiază şi, cum sînt uzanţele pe la noi, pînă luni-dimineaţă, doar infirmierele ne mai deschideau uşa, să ne împartă hrana. Cu aceleaşi mîini cu care îi curăţau de mizerie pe mulţi bolnavi. Era o viaţă agitată în salonul acela şi un miros cumplit. Un tip fără un picior îi înjura pe toţi aceia care voiau să deschidă o fereastră. Un ţigănuş ne teroriza cu manelele lui, puse la telefon. O babă tot ţipa să vină Băsescu, să vadă ce e acolo… Pe la miezul nopţii, de frică să nu mă înţepe Musca Ţeţe, m-am îmbrăcat cu hainele ţinute sub pat, într-o sacoşă, şi am ieşit din spital, ca şi cum fusesem într-o vizită întîrziată…

De mai multă vreme circulă şi pe la noi o vorbă cu trimitere directă la frăţia dintre doctori şi popi. Anume că doctorii furnizează popilor material de lucru, iar aceştia au grijă să-şi răsplătească fraţii cu vin de împărtăşanie, colivă şi ce s-o mai găsi. În zilele noastre, vorba aceasta a căpătat o anumită nuanţare. Şi să vedeţi cum. Pe la vîrsta de 40-45 de ani, din cauza tutunului, a diabetului şi a stresului (neapărat în ordinea aceasta), bărbaţii, mai ales, se pricopsesc cu dureri în piept. Fuga la medicul de familie, care, doar după o aruncătură de ochi, opinează că ar fi vorba de ceva la inimă. Aşa că iarăşi fuga la un spital, unde cardiologul recomandă montare de unul sau mai multe stenturi pe arterele inimii. (Pentru cine nu ştie, stenturile astea, că am ţinut şi eu unul în mînă, sînt ca nişte ace de seringă, care se introduc pe arterele înfundate pentru a le lărgi un pic, lăsînd astfel sîngele să circule zgobiu prin canalul din dotare. Tehnica aceasta, inventată de un elveţian acum vreo 50 de ani, a început să se practice şi pe la noi după 1990, răstimp în care multe vieţi au fost prelungite.) Buun! Dar specialistul în stenturi se alege cu prea puţin din această afacere. Aşa că te amînă pe motiv că, iaca poznă, tocmai i s-au isprăvit ácele şi te trimite la colegul său, un chirurg şi mai şi, care, în consecinţă, o ţine precum gaia-maţu’: operaţie, şi iar operaţie de bypass! Dar se întîmplă să n-ai bani de bypass sau, pur şi simplu, ţi-e frică de cuţit, fiindcă ai auzit că o armată de doctori mişună pe lîngă tine în sala de operaţie; te spintecă şi îţi deschid cutia toracică cu nişte fiare; îţi scot inima şi ţi-o pun pe masă şi, o vreme, eşti cît se poate de mort. Ba te mai pomeneşti cu vreun strămoş care se încruntă la tine şi te întreabă cu ce ocazie pe acolo. Dacă situaţia e aşa de sumbră, strîngi din dinţi şi baţi iarăşi la uşa stentistului. Care, de data aceasta şi fără să-ţi jupoaie prea multe piei, te rezolvă, cît ai zice peşte, în cabinetul său, încropit la parterul unui bloc din Balta Albă. Sau, după cum are el aranjate şmenurile, te trimite la una dintre clinicile particulare (,,Monza” sau ,,Med Life”, să zicem), unde medici aleşi pe sprînceană te fac de nu te mai recunoşti nici în oglindă. Bani să ai, că te îmbracă băieţii numai în metale rare, de sus pînă jos!

Tu stai frumuşel pe masă, cu doctorul aplecat asupra ta, şi te rogi în gînd să-ţi reuşească operaţia, care, chiar dacă nu e prea complicată, tot are o doză de risc. Familia aşteaptă înfrigurată pe hol ultima pensulă la tablou, cum se spune: iscălitura finală. Dar iese asistenta-şefă, şi pulsul celor dragi se accelerează brusc: ,,Mai aveţi 3.000 de lei pentru un stent mai mititel?”. Iar ăia răspund uşuraţi: ,,Mai avem… mai avem!”. (Primul stent a fost mai scump, 8.000 de lei, căci în el au intrat cele 2 zile de spitalizare; hrana şi medicamentele aferente; manopera maestrului; asistenţa altor asistente…) Peste o jumătate de oră, iarăşi asistenta: ,,Mai aveţi?…”. Şi jocul continuă, ducîndu-te cu gîndul la copilărie… miros de cozonaci şi de sarmale prin vecini, zăpadă, ,,Primiţi cu Dom’-Dom’?”…

A treia zi, ajungînd acasă, tu, care ai apucat şi alte vremuri, nu-ţi găseşti liniştea, şi tot felul de întrebări îţi trec prin minte: cine-i hoţul şi cine-i fazanul în şmenul ăsta cu moartea?… Iar nevasta, cînd îţi aduce ceaiul la pat şi te vede cu ochii în tavan, ţipă la tine să laşi dracului gîndurile negre… Ce dacă ţi-ai vîndut maşina? Ai fi vrut să mori, dintr-o măsea, ca văr-tu, care s-a calicit la bani? E mai sănătos să mergi cu tramvaiul, tîmpitule!…

Deh, asta-i viaţa, cui nu-i place să nu se mai nască!… Şi nici în America nu-i mai bine!… Am văzut la televizor…

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI