Şoapte de tigru părăsit

in Tabletă de scriitor

Cai de salcie albastră şi flori de papură de mandolină, ca la petreceri de iubiri din calendare, cu iz de soare virgin. …Aşa mi-e gîndul acum – călărind rîuri de cerneală de apă verde, puterea vîntului în spic de ghirlande de cale-răsare, în numele poeziei şi al poeţilor care, în strălucirea gîndului lor, urcă dealuri de treflă de trifoi, cîntec de sturz în desiş de bozii caprelor cu ţîţe smîntînite, pentru dulceaţa cuvintelor, în consensul noilor subiecte. Şi uite-aşa, tot urc în strigătul meu de cuc sălbatic din păduri cu fagi şi muri, să aduc îndărăt şcolarii la poveştile domnului Ion Creangă, la poeziile lui Mihai Eminescu. Şi aşa să întindem o horă a albinelor şi toboşarilor pe ţarina ogorului limbii române, că prea s-au îndepărtat oamenii de bujorii slovelor pentru tableta electronică, şi să le murmure buzele clapelor pianului, încropit la mîntuirea inimii, fără să dea examen de trecerea vulturilor spre piscuri, tot mai departe de lumea reală, dar tot mai aproape de colţul ierbii, cu sănii de miere albă din trunchiuri de Lună, cu sacîz de vioară.
Şi uite de ce scriu: pentru că poezia îmi dă elanul dc care am nevoie spre lecturi stelare şi sfere de curcubeu, de care nu vreau să mă dezic. Şi pocnesc din buricele degetelor, să mă joc cu mînjii anului, care aleargă în galop pe valea porumbeilor luminii şi a lumii la pătrar, spre găoacea pomilor cu mirodenii, de unde ies, pe alei, cohorte de lăstuni în dungi de zebre, în grădina publică, în care jandarmii îţi rîd în nas de gogomăniile lor, scaieţi încrăcănaţi pe dealuri cu tufişuri, prin care diavolii umblă cu microfoane în coarne şi pistoale cu gloanţe letale, în miros de mătrăgună, de prea toate o iau aiurea, pe guşteri de troscot striat, pe şină de tramvai sau de tren, cu vagoanele de dovleac cu ochii scobiţi, lumînări de broaşte rîioase.
Toată lumea caută împerecherea sa de sentimente aprinse, la care singurătatea nu se mai uită prin oberlichtul prăvăliei închise de cei de la atifraudă, că nu a fost în regulă cu casa de marcat şi nici cu vînzătoarele din faţa galantarelor cu oase zbîrlite de frig. Şi poeţii scriu, scriu, scriu despre iubirea cireşilor, fără să ia seamă că noi avem, sau nu mai avem dulceaţa acelor bucurii greu de stăpînit în cuvinte, ori amărăciune, prin amorul surzilor, la ani de răstrişte şi libertate prea de leac, cu gust de melc grăbit, cu casa ruginită în spinare, spre nori cu spice de ploi zurlii şi chifle îngălbenite de stînjeneii patimilor după soare. Căci omul, prin firea lui, este supus greşelilor. De-asta Dumnezeu îl şi trădează, că prea mulţi sînt mugurii aceia care nasc din ouă larve. Oamenii, în mîndria lor, nu vor să ia aminte la rostul pe care îl au în această lume şi să fie cu semenii în gîndul păsării măiastre care, în libertatea sa, trăieşte în văpăi de vară senină. De ce oare nu vrem să îi luăm exemplul?
Nu întîmplător am făcut mereu trimitere la farmecul poeziei, tocmai pentru că oamenii, în goana lor, se întrec să adune purici de pe burta căţeilor, uitînd că boala de cancer ucide lent, dar sigur. Poezia imprimă în inimile lor vorbă bună şi buchete de bucurii. De aceea scriu, călărind un dihor de cal în ceaţă tomnatică, întru primăvara gîndurilor mele: oameni, iubiţi-vă poeţii! Prin ei transpunem cerul, Luna, gîndurile şi, mai ales, frumuseţea femeilor, cu farmecele lor, cîntate de mierle la nouă voci, fiindcă ele, şi numai ele ştiu a-mpăciui morocăneala din sufletul bărbatului ursuz.
Şi iată că scriu din dragoste de salcie pletoasă şi dor de sîni pe care n-am putut a-i săruta cînd purtam în braţele mele tandreţea sîngelui de voievod. Învins în sentimente omogene, mergeam aiurea, pe clăi de marmură, de visul impus de femeia pe care am iubit-o în şoapta mea de tigru părăsit de speranţă, dar încrezător în fardul muzelor cu buzele albastre, rostind poezii la foc de stele aurii şi cîntce de sitari, spre vindecarea mea de mine – de îndrăgostit nedeclarat de nici o instanţă şi fără matricolă pe mînă. Că aşa mi-a fost mie scris, să cred în oameni fară să le cer să-mi dezvăluie ce nu ştiu despre ei.
Şi scriu, ca să înţeleg mai bine de ce florile sînt atît de gingaşe în iubire.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI