Societatea românească (1)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mersul timpului este singurul eveniment implacabil. Chiar şi într-o ţară ca a noastră, unde, de 2 ani, se strigă, se scrie, sau se gîndeşte „Jos Armata!”. „Jos Biserica!”. „Jos România!” – uite că nimeni n-a avut îndrăzneala să rostească „Jos Timpul!”, sau „Jos 1992!”. Şi atîta vreme cît Zeul Chronos îşi face lucrarea şi merge înainte, înseamnă că e bine, înseamnă că sîntem vii, că trăim la suprafaţa pămîntului. A venit, deci, şi anul 1992, a cărui alăturare de cifre are o rezonanţă gravă, apocaliptică. Parcă mai ieri ne obişnuiam cu greu să trecem cu mîna tremurîndă pe caietele de şcoală, pe scrisorile sau jurnalele noastre, prefixele schimbate ’50, ’60, ’70, ’80, ’90. Cetăţenii mileniului viitor se vor uita la noi aşa cum privim noi peste umăr, cu greutate, la cetăţenii anului 1792, sau la bardul delicat care, la lumina candelei, scria poema „Anul 1840”; l-am numit pe Grigore Alexandrescu. Ce e o sută de ani? Mai nimic, o succesiune de trei generaţii, dacă e să ne orientăm după faimosul lanţ al taţilor: fiecare om are un tată, care la rîndul lui are un tată şi împreună umplu un secol de viaţă. Pe undeva, înaintarea generaţiei noastre spre staţia terminus a acestui veac şi a acestui mileniu are şi o doză de înfrigurare, de nesiguranţă, şi, de ce să n-o spunem, de spaimă a zilei de mîine. De ce? Pentru că ne-au părăsit, unul cîte unul, bătrînii. Bătrînii noştri dragi, care văzuseră şi trăiseră multe la viaţa lor. Pe care nimic nu-i surprindea şi care ne ţineau spatele, ne dădeau tăria să înfruntăm necunoscutul. Personal, simt cu mare durere în inimă lipsa unor oameni excepţionali, cu care mai vorbeam uneori şi de la care mai luam putere: Gheorghe Eminescu, Olga şi Augustin Z.N. Pop, Cella Delavrancea, Dumitru Murăraşu, Ion Clopoţel, Patriarhul Iustin Moisescu, George Potra, Ion Lăncrănjan, Vasile Milea, Lucien Place, Miron Constantinescu, H.H. Stahl, Agatha Bacovia, Nichita Stănescu, arh. Radu Dudescu, Victor Stamate, Aurel Baranga, dr. Ştefan Piersic, Toma Caragiu, Mihai Dimiu, C.C. Giurescu, dr. Grigore Popescu, Al. Rosetti şi, nu în ultimul rînd, Ana Aslan şi preaiubita mea mamă, Eugenia Tudor, o româncă frumoasă şi cinstită din Ardealul nostru străvechi. În colocvii mai îndelungate sau mai scurte, de la toţi aceşti oameni am învăţat să nu mă tem de nimic, să nu fiu surprins de nimic, să iau viaţa aşa cum e.

Pentru perioade mai lungi sau mai scurte, viaţa mea s-a intersectat cu a lor şi pot depune mărturie că eu am fost cel care a învăţat de la ei, pentru simplul motiv că fiecare în parte venea cu un tezaur de viaţă şi înţelepciune unic. Deşi au intrat în veşnicie la vîrste inegale (bunăoară Cella Delavrancea la 104 ani, iar Nichita Stănescu la numai 50 de ani, dar noi toţi îi spuneam lui „Bătrîne”), aceşti oameni minunaţi şi-au marcat epocile şi locurile pe unde au trecut cu acelaşi apăsat sigiliu al personalităţii. Efectiv, te simţeai mai apărat de vîntoasa Istoriei, a necazurilor de zi cu zi, cînd ştiai că pe cîmpiile nopţii înzăpezite se află înalte parapete de stavilă, faruri călăuzitoare în profesia lor, oameni cu vocaţia curajului de a înfrunta necunoscutul vieţii. Unii erau eroi de război, alţii făuriseră Unirea de la 1 Decembrie 1918, dar cei mai mulţi erau artişti patrioţi, care cutreieraseră deceniile şi meridianele cu fruntea sus. Astăzi, toţi aceşti oameni nu se mai află printre noi, ei sînt departe de zbuciumul lumii vizibile şi, Doamne, cît de mult am fi avut nevoie acum de ei! Şi cînd te gîndeşti că pe unii dintre ei i-am avut alături pînă nu demult, dar nu ne-am priceput să-i cultivăm, ba chiar le-am făcut viaţa grea -, atunci te apucă o spaimă adevărată, o convulsie a revoltei, care te face să te întrebi dacă nu cumva ne încearcă un blestem ca popor. „Bună ţară, rea tocmeală”, zice cronicarul.

Cum se prezintă astăzi societatea românească în faţa marelui examen al anului 1992? Avem noi pildele morale care să ne călăuzească şi să ne treacă fluviul de patimi, cu bine, pe malul celălalt? Vom şti noi, oare, să spulberăm pleava care s-a aşezat pe talgerele de aur ale dreptăţii şi ne-a strîmbat măsurătorile pînă acum? Încă mai avem hoţi şi bişniţari în Parlamentul României, încă mai sînt miniştri imorali şi corupţi, cu o viaţă intimă scandaloasă. Încă mai pot aspira la dregătorii înalte (inclusiv la tronul lui Mihai Viteazul şi Cuza Vodă!) fanfaroni ridicoli, găgăuţi, guşaţi, fonfi şi flecari, vorba lui Eminescu, cărora ar trebui, fără menajamente, să le arătăm uşa şi dispreţul nostru. Încă o dată, România se dovedeşte a fi ţara tuturor posibilităţilor; din păcate în rău, nu în bine. Cum se poate apăra societatea românească în faţa valului de impostură şi agresivitate, a asaltului unora de a deveni şi mai bogaţi în detrimentul unor legiuni întregi de flămînzi? În faţa minciunii şi lăudăroşeniei, un om ca Gheorghe Eminescu ar fi răspuns cu o pildă pe care, prin 1914, o dăduse Petre Carp lui D.D. Pătrăşcanu, căruia îi spusese: „Domnule, de ce-ţi atribui o importanţă mai mare decît ai?”. Cu siguranţă că o asemenea floretă ironică i s-ar cuveni şi unui tînăr, care nu înţelege că titulatura autoatribuită de „lider naţional” i se potriveşte lui, precum crucea la mormîntul Goldei Meihr, adică e o anomalie ieşită din comun. A pierdut el Gorbaciov un imperiu de 1.000 de ani în 1.000 de zile, şi uite că a plecat demn, numai play-boy-ul nostru cu spuzeală la gură se agaţă cu disperare de o cuşmă domnească prea mare pentru capul lui.

Nu vreau să polemizez cu nimeni. Astăzi, cel puţin astăzi. Tot ceea ce vreau este să creionez tabloul societăţii româneşti la cumpăna acestor ani, 1991 şi 1992. Ei sînt doi ani grei, ca două pietre de moară. Din frecarea lor se poate produce strivirea noastră, sau se poate naşte lumina amnarului, care să ne călăuzească pe mai departe. Am avut prilejul, în ultimele zile ale anului proaspăt încheiat, să particip la cîteva manifestări, unde am cunoscut mai multe ipostaze ale societăţii româneşti. În absenţa marilor personalităţi care s-au dus şi s-au tot dus, ştafeta e preluată de supravieţuitori, care n-au încotro, trebuie să o poarte mai departe. M-aş referi întîi la marele spectacol sub egida UNICEF pe care copiii l-au dat la Sala Palatului. Cît de miraculoasă e forţa colindelor şi a datinilor noastre, cîtă puritate au copiii, de s-a putut ca în aceeaşi lojă oficială autorul acestor rînduri (ca sponsor al manifestării, printre alţii) să stea alături de Răzvan Theodorescu, ambii fiind încadraţi de Patriarhul României şi de primarul general al Capitalei! Practic, toţi sîntem oameni complet diferiţi, cu formaţii şi convingeri care diverg de multe ori, ne-am mai şi certat cîteodată, dar uite că am avut tăria să trecem peste orice animozitate, peste orice resentiment şi să nu dăm în faţa copiilor un spectacol jenant, mai ales că ei ne dădeau nouă un spectacol înălţător. După cîteva zile, mai exact în dimineaţa zilei de 27 decembrie, foarte mulţi dintre noi, cei care facem politică şi presă în această ţară, am răspuns invitaţiei preşedintelui României de a lua parte la inaugurarea Muzeului Palatului Cotroceni. Acolo s-a făcut un lucru cu totul excepţional şi mă bucur că director al lăcaşului a fost desemnat profesorul Ioan Opriş, adică acelaşi om pe care furia distructivă a lui Andrei Pleşu l-a dat afară din funcţia de director al Patrimoniului, pentru simplul motiv că apelase la „România Mare” ca să facă rost de bani în vederea săpăturilor arheologice de la Sarmizegetusa. Ştiţi scandalul din vara trecută, am publicat destule documente atunci, nu mai e cazul să insist. Şi uite că destinul a făcut dreptate, nivelîndu-i pe amîndoi: dl. Opriş e director de muzeu, ca şi dl. Pleşu, sînt, aşadar, colegi, după ce acesta din urmă îl prigonise pe primul pe considerente antiromâneşti. Revenind la întîlnirea de la Palatul Cotroceni pot spune că am avut plăcerea să strîng mîna unor oameni cu care fie polemizasem serios înainte vreme, fie nu aveam nici un fel de tangenţă. Astfel, ne-am regăsit sub aceleaşi bolţi voievodale, în acea dimineaţă de iarnă cu irizări violacee, cîţiva oameni pe care nu-i împiedică nimic, dar absolut nimic să îşi dea mîinile pentru a împinge înainte lumea asta românească, de care unii dintre noi sînt atît de îndrăgostiţi: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Paul Anghel, Paul Everac, Cristian Popişteanu, Alexandru Balaci, Romulus Vulcănescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Mihai Băcescu, Mircea Muşat, Toma George Maiorescu, Romulus Vulpescu, Mihai Golu şi mulţi alţii. Cu două menţiuni speciale. Întîi: am izbutit să mă împac cu Ludovic Spiess înainte de a ne certa şi doresc să-l felicit atît pentru reuşita muzeului, cît şi pentru actul de reparaţie morală făcut lui Ioan Opriş. A doua: venerabilul dascăl Gheorghe Focşa, în vîrstă de aproape 90 de ani, care a fost decenii de-a rîndul directorul Muzeului Satului, mi s-a confesat cu durere în glas: „Te rog, dragă domnule Vadim, să mă ajuţi să-l mutăm pe Ion Raţiu din casa unde a locuit marele profesor Dimitrie Gusti. Nu ştiu cum o să facem, să rugăm Primăria să-i dea locuinţă în altă parte, dar acolo a stat creatorul celei mai importante Şcoli Sociologice din Europa interbelică, iar noi vrem să facem muzeu şi să punem o placă de marmură”. Lăudabilă iniţiativa inimosului profesor, drept pentru care nutresc speranţa că însuşi dl. Raţiu, care se îmbracă atît de frumos cu piese etnografice, va înţelege că mai sînt case în Bucureşti de unde să zîmbească în faţa camerelor de luat vederi şi să ne îndrume spre economia de piaţă.

La numai cîteva minute după inaugurarea Muzeului de la Cotroceni ne-am îndreptat către Casa Lido, unde avea să se desfăşoare festivitatea decernării Premiilor Fundaţiei „România Mare”. A fost o prelungire a stării de spirit care ne-a călăuzit în ultimele noastre acţiuni, prin urmare a dorinţei de a se regrupa forţele sănătoase şi realiste ale societăţii româneşti, pentru a ieşi din impasul moral în care am intrat cu toţii. Unii ar putea spune că şi „România Mare” a contribuit la crearea acestui impas, ceea ce e posibil să fie adevărat, numai că succesiunea cronologică a evenimentelor ne acordă nouă circumstanţe atenuante: primul număr al revistei a apărut în iunie 1990, cînd deja se murise vîrtos în România, cînd foştii tovarăşi de drum şi prieteni de idei se sfîşiau între ei şi cînd, aşa după cum voi dovedi cu Jurnalul intim pe care l-am ţinut cu străşnicie în fiecare zi, destule personaje ne-au terorizat pe noi, ne-au făcut viaţa grea şi chiar ne-au primejduit existenţa, deşi lupta era inegală, întrucît noi eram complet lipsiţi de posibilitatea de a ne apăra. Oare s-au uitat toate acestea aşa de repede? Fireşte, noi n-am intrat în lupta asta pentru a o face şi mai crîncenă, şi mai confuză, dar o mică lecţie de iubire de patrie, de morală şi de bărbăţie trebuie să le dăm la toţi homunculii care ne-au cîntat prohodul şi ne-au batjocorit într-un mod atît de laş. Acum vor pace, agită batista albă a armistiţiului, aceeaşi batistă în care ne-ar fi înnodat ortul popii dacă eram mai slabi de înger şi am fi murit, aşa cum s-a întîmplat cu Ion Lăncrănjan, cu Doru Hociotă, cu Nicolae Giosan şi cu atîţia alţii, care n-au mai rezistat presiunilor. Da, vom face pace cu toţi, fără nici o distincţie şi fără nici un resentiment, cu o singură condiţie: să priceapă toată lumea că în România va domni legea demnităţii româneşti, iar cine o va încălca, va avea mult de furcă şi cu mine, şi cu alţii ca mine. Dar eu nu vreau să ameninţ acum pe nimeni, nu pot ţine şi spada, şi ramura de măslin în acelaşi timp, aşa că o voi lăsa în cumpănire pe cea dintîi, pentru a descrie în cîteva cuvinte atmosfera nespus de caldă, de frumoasă, în care s-a desfăşurat festivitatea de la Casa Lido. Cred că este pentru prima oară cînd sub aceeaşi cupolă frumos ornamentată, de la 1890, în lumina de miere a vitraliilor vechi şi a candelabrelor sunătoare ca zurgălăii, s-au întîlnit şi au respirat acelaşi aer cu miros reavăn de cetină oameni ca: fiica lui Tudor Arghezi, văduva lui George Călinescu, preşedintele de onoare al Uniunii Naţionale Vatra Românească, prof. dr. Iosif Constantin Drăgan, perechile Eva şi Raoul Şorban, Ileana şi Romulus Vulpescu, Madeleine şi Ion Voicu, Malvina Urşianu şi Paul Anghel, Marga şi Eugen Barbu, Raisa şi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Nuşa şi Nicolae Florei, Georgeta şi Mihai Ungheanu, apoi personaje ca generalii Ion Suceavă şi Ion Alex. Munteanu, coloneii Costică Voicu, Marin Mirea şi Ilie Merce, deputatul Victor Surdu, directorul revistei „Timpul”, Adrian Riza, preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, directorul ziarului „Curierul Naţional”, Horia Alexandrescu, oamenii de afaceri Viorel Păunescu şi Gavrilă Albiter, dr. Viorel Chiriţă, avocaţii Viorel Dumitrescu şi Toma Dragomir, actorul George Mihăiţă, interpretul antonpannesc Al. Mica, realizatorul radio Octavian Vintilă şi mulţi, mulţi alţii. Ne-au cîntat, apoi, frumoase muzici naţionale două tarafuri: unul al meşterului Tudor Pană şi altul al rapsozilor transilvani Gheorghe Turda şi Irina Someşan, ca să nu mai vorbim de un grup de 7 tineri şi tinere (preoţi, profesoare şi studenţi) care au aflat că sîntem acolo şi, timp de mai bine de două ceasuri, ne-au tot colindat. Dacă cineva ar fi vrut cu tot dinadinsul să scape de Partida Naţională, ar fi pus dinamită sub acea bijuterie de casă, ne-ar fi aruncat în aer şi trădarea de Neam ar fi avut cale liberă în România. Uite că au ratat o ocazie, cînd mai prind ei atîţia naţionalişti de frunte la un loc?

În fine, a doua zi, 28 decembrie, am răspuns invitaţiei „Curierului Naţional” de a participa la dubla sa serbare: decernarea premiilor şi împlinirea unui an de existenţă. Pentru cine nu ştie cum decurg astfel de manifestări, s-ar putea crede că o ţinem tot într-o petrecere. Nu-i chiar aşa, deşi n-ar fi fost un păcat să şi petrecem, dat fiind faptul că am tras tot anul la jug, ca vitele de povară.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(Text preluat din revista „România Mare”, din 10 ianuarie 1992)

 

Adevăratul curaj, adevărata credinţă în Dumnezeu şi în Patrie

COMENTARII DE LA CITITORI