Sophia Loren la ceasul destăinuirilor… (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dacă actori foarte serioşi, cum ar fi Simone Signoret, David Niven, Sophia Loren sau Liv Ullmann, nu şi-ar fi scris memoriile la o vîrstă la care existenţa lor era departe de a se hrăni din amintiri, am putea crede că această propensiune către mărturisirea publică este, de acum, o modă. Dar, se pare că epoca noastră, cu ritmul ei trepidant, şi-a spus cuvîntul şi în această privinţă, anulînd imaginea tihnei şi a senectuţii, chipurile, propice pentru evocarea celor trăite. Astăzi, între un film şi altul, între un avion şi altul, actorii se destăinuie unui magnetofon, simplu şi eficient, urmînd ca, pe urmă, să se descurce în maldărul de benzi ce le-au înghiţit experienţele. Toate acestea pentru că, la 40 sau la 50 de ani, au o biografie cît alţii, odinioară, la 70, pentru că timpul nostru nu le-a dat răgazul să aştepte întîmplările, ci puterea, inteligenţa de a le provoca şi – ceea ce mi se pare cel mai important – pentru că se simt oameni ai acestui veac. Marii actori nu sînt fiinţe ce îşi contemplă aşa, într-o doară, vremea în care trăiesc, preferînd să se lase adulaţi decît să-o priceapă, ci oameni care participă, pe măsura înzestrării lor, la evenimentele ce se petrec. De aceea, memorii, precum cele semnate de Simone Signoret (Nostalgia nu mai e ce a fost,) de Liv Ullmann (A deveni), de David Niven (Luna este un balon) sau de Sophia Loren (Steaua cea bună) sînt, dincolo de dezvăluirea unui destin personal, documente ale confruntării dintre o sensibilitate, o conştiinţă artistică (uneori, acut politică, precum în cazul Simonei Signoret) şi epoca noastră.
A fost odată o fetiţă cu picioare de lăcustă, cu ochi imenşi şi o gură care trăda nelinişte. Se ura pe sine însăşi, zicîndu-şi că nu o plac zînele. Dar fetiţa iubea ultimul colţ de iarbă şi cea mai umilă floare de cîmp şi credea că, dacă dai de o comoară, nu trebuie să spui nimănui. Se născuse sub o stea nefericită, dar, în strălucirea ei, descoperise lumea, cu munţii ce puteau fi escaladaţi şi străzile pe care se putea fugi. Universul ii aparţinea; voia să vadă şi să cunoască totul. Însă îi era frică de rolul pe care urma să i-1 rezerve viaţa, îi era teamă să meargă drept, către un ţel îndepărtat; îi era groază de propria-i slăbiciune, şi-i mai era frică să iubească şi să fie iubită. Totuşi, s-a încăpăţînat. Şi şi-a învins teama.
pag 12 2
* * *
M-am născut înţeleaptă. Înţelepciunea străzii, înţelepciunea poporului. Înţelepciunea mea. Acesta a fost numele meu dat la naştere.
M-am născut, de asemenea, bătrînă.
Şi bastardă.
Dar, la naştere, am avut două privilegii: de a fi venit pe lume înţeleaptă şi de a fi venit pe lume săracă.
* * *
Clinica Regina Margherita din Roma avea un serviciu special dedicat „fetelor-mame”, cum se spunea pe atunci. Acolo m-am născut, în anul 1934, anul în care Mussolini bombarda Etiopia. Am fost înscrisă, în registrele de Stare Civilă, sub numele de Sophia Scicolone: tatăl meu a semnat o declaraţie prin care recunoştea că sînt copilul lui. Refuzase să o ia de nevastă pe mama, nici măcar nu a vrut să o vadă în timpul sarcinii, dar, în mod ciudat, iată-l la spital, dîndu-mi numele lui. Cît despre mama, ea a trebuit să-şi păstreze numele: Ramilda Villani. Pentru familia ei, care locuia în Pozzuoli, un orăşel de pe malul mării, care era la 25 de kilometri de Napoli, această naştere nelegitimă reprezenta o considerabilă ruşine şi umilinţă. (…) Eram o mică vietate palidă, foarte urîtă, numai piele şi oase, dar mama îmi spunea întotdeauna că, în ciuda aspectului meu de mîţă jigărită şi a situaţiei, pe cît de umilitoare, pe atît de precare, nu i-a trecut niciodată prin cap să mă dea la orfelinatul mînăstirii învecinate. Înzestrată cu o voinţă feroce, mama hotărîse că voi face parte din viaţa ei. În Italia anului 1934, viitorul se prezenta în culori destul de întunecate pentru cineva care se găsea în situaţia mamei mele. Severele principii catolice, care călăuzeau existenţa italienilor, nu făceau prea uşoară viaţa celor oare păcătuiseră împotriva preceptelor Bisericii, iar copilul nelegitim reprezenta, prin excelenţă, greşeala. În micul Pozzuoli, unde toată lumea se cunoştea, nu se pomenise niciodată să se vorbească de o „fată-mamă” şi nu încăpea nici o îndoială că mama avea să fie ţinta ostracizării şi a dispreţului locuitorilor. (…)
Imediat ce a fost în stare, mama a început să caute de lucru. Pleca, în fiecare dimineaţă, lăsîndu-mă în grija femeii care conducea pensiunea în care locuiam. Dar în Italia din vremea aceea era, practic, imposibil pentru o femeie să găsească un loc de muncă. Mussolini poruncise gospodinelor să rămînă acasă şi să „producă“ odrasle, venind, astfel, în întîmpinarea preceptelor tradiţionale a italienilor care, în această privinţă, rămăseseră ca pe vremea romanilor. Puţinii bani de care dispunea tata s-au topit ca zăpada la soare şi, martoră a greutăţilor în care se zbăteau părinţii mei, proprietăreasa tot încerca să o convingă pe mama să se lepede de mine: „De ce nu laşi să moară stîrpitura asta? – spunea ea. Măritată nu eşti, de lucru nu ai, nici tu, nici prietenul tău nu aveţi bani, atunci de ce să te agăţi de copilul ăsta?… Uite-tă la ea: nu e decît pielea de pe oase. Las-o să moară. N-o să arunce nimeni cu pietre, o să mă ocup eu de tot“. (…)
De fapt, mama mea se născuse prea devreme. Într-o epocă în care femeia se arăta ascultătoare şi supusă. Într-o societate dominată de bărbaţi, profund represivă, ea se comporta ca o revoltată neînduplecată – era arzătoare, originală, frumoasă, încăpăţînată, fără complexe.
Nu s-a schimbat deloc. La 19 ani, aparţinea acelora care aveau să înalţe baricade în Parisul anilor ’60 ori să ocupe străzile din Chicago în timpul Convenţiei democrate. Este un miracol că personalitatea mamei si atitudinea sa faţă de viaţă s-au format în orăşelul acela sărac şi burduşit de prejudecăţi. Nu au interesat-o studiile; în schimb, i-a plăcut pianul. Nu aveam ce mînca şi cu ce să ne plătim chiria, dar bunica mea, o femeie remarcabilă, a izbutit să găsească un pian şi să-l planteze, de bine, de rău, în salon. Era atît de mare încît ocupa aproape toată camera. Aşa era regula într-un orăşel precum Pozzuoli: dacă cineva îşi cumpăra ceva neobişnuit, atunci trebuia să fie cît mai masiv.
Mama mea s-a dovedit foarte talentată şi a obţinut o bursă pentru a urma cursurile Conservatorului din Napoli. La 16 ani, era o pianistă atît de bună, încît cei de la Conservator i-au acordat titlul de profesoară, ceea ce îi permitea să aibă elevi.
Dar şi mai remarcabilă decît darurile muzicale era asemănarea ei uluitoare cu Greta Garbo, care figura, pe atunci, printre marile vedete ale Hollywoodului. Oamenii o opreau pe străzile din Napoli pentru a-i cere un autograf. Nu numai că asemănarea era izbitoare, dar maică-mea avea şi ferma intenţie de a cunoaşte, într-o zi, aceeaşi glorie ca şi Garbo. Întîmplarea a făcut ca, atunci cînd avea 17 ani, Metro-Goldwyn Meyer să organizeze un concurs în toată Italia: persoana care prezenta cea mai mare asemănare cu actriţa urma să fie invitată la Hollywood – toate cheltuielile fiindu-i asigurate, inclusiv costul călătoriei – şi să dea probe în studiourilor M.G.M. de Ia Culver City.
Cum a auzit de concurs, mama nu s-a îndoit nici o clipă că va fi victorioasă. A luat maşina pînă la Napoli, s-a înfăţişat juriului şi a cîştigat, ieşind prima dintre cele 350 de candidate. Prin temperamentul şi prin felul ei neobişnuit de a fi, mama era, deja, simbolic, desprinsă de Pozzuoli, dar acest premiu i-a adus adevărata eliberare. Plutea de bucurie. O fată săracă, născută în Pozzuoli, nu avea decît propriile-i vise, ceea ce urma să fie valabil şi pentru mine, o generaţie mai tîrziu. Dar aceste vise erau aproape întotdeauna născute moarte şi cea care se hrănea cu ele trebuia să accepte realitatea cenuşie a existenţei dificile şi fără orizont pe care i-o rezerva orăşelul.
pag 13 1
* * *
Pozzuoli era înălţat pe reziduuri vulcanice, ceea ce îl face să urce şi să coboare în funcţie de maree. La capătul străzii pe care locuiam, un vulcan care era, mai mult sau mai puţin în activitate, mai arunca, uneori, pietre şi lavă. Napoli are Vezuviul, Pozzuoli are Solfatera. În timpul războiului, se spunea că, dacă Solfatera va fi bombardat, se va produce o imensă erupţie, care va înghiţi oraşul. Nu-mi dau seama dacă pericolul era real, ori dacă era vorba doar de un zvon, printre atîtea altele.
Pozzuoli este un oraş vechi, cu vestigii romane bine conservate, mai ales un amfiteatru situat chiar în spatele apartamentului nostru. Fereastra bucătăriei dădea înspre arena magnific păstrată, care se detaşa pe albastrul mării Tireniene. Chiar dacă eram foarte săraci şi viaţa nu se prezenta în culori mai vesele decît în alte cartiere mizerabile, cel puţin noi aveam frumuseţea mării şi a ruinelor romane.
Orăşelul mai avea, de asemenea, „avantajul“ de a fi în totalitate sărac, spre deosebire de marile aglomerări, unde mizeria se învecinează cu luxul cartierelor frumoase. Noi, copiii din Pozzuoli, nu ne simţeam în mod special oropsiţi, întrucît toată lumea era săracă şi toată lupta se dădea numai pentru a avea ce mînca; nici o odraslă de bogătaşi nu se afla printre noi, pentru a ne stîrni. (…)
Familia Villani locuia la poalele unei vii, într-un apartament restrîns, ce se compunea dintr-un mic salon, o sufragerie îngustă, două camere de proporţii modeste şi o mică bucătărie. Eram şapte cu toţii : bunicul, bunica, doi unchi, o mătuşă, mama şi cu mine, iar după naşterea surorii mele, ne-am făcut opt. Dormeam cîte patru în acelaşi pat. Cît timp am trăit la Pozzuoli nu am dormit niciodată într-un pat în care să se afle mai puţin de trei persoane. În schimb, salonul, potrivit tradiţiei napolitane, servea doar pentru vizite; dar cum nu primeam niciodată pe nimeni, rareori intram acolo.
Bunicul era un omuleţ plăpînd, care avea un singur lucru în cap: munca lui. Era contramaistru la fabrica de muniţii şi, pentru noi, el reprezenta o persoană foarte importantă, iar ceea ce făcea era mai impresionant decît salariul. Lucra din greu, de dimineaţă pînă seara; cînd se întorcea acasă, nu cerea decît un lucru: să fie lăsat să-şi citească, liniştit, ziarul. Dar bunica ţinea morţiş să-i vorbească despre problemele ei, cele mai multe de ordin financiar. Îl hărţuia şi îl provoca pînă ce bunicul arunca, iritat, ziarul şi îi răspundea. Aceste certuri făceau parte din viaţa cotidiană a familiei Villani. Greutăţile familiei cădeau pe umerii bunicii. Ea era izvorul care o alimenta şi spiritul care o însufleţea, ea era aceea care judeca, stimula, mîngîia, rînd pe rînd, cu vocea disperării sau cu cea a speranţei; era, mai ales, o femeie pozitivă şi optimistă, care ne insufla tuturor energia ei. La 50 de ani, greutăţile vieţii făcuseră din ea o femeie în vîrstă, cu părul cărunt, deja încovoiată, slăbită. De la ea am împrumutat unele trăsături ale gospodinei trecute de 40 de ani, pe care o întruchipez în filmul „O zi aparte“.
* * *
Războiul a ajuns la Pozzuoli în 1940. Aveam 6 ani. De la o zi la alta, ne-am trezit cu nemţii peste tot. În vremea aceea, erau aliaţii noştri, se arătau prietenoşi, şi îmi amintesc că priveam cu uimire soldaţii aceia frumoşi, tineri, grozavi în uniformele lor, în timp ce ne jucam de-a războiul prin locurile virane. Cred că, înainte de sosirea soldaţilor germani, nu văzusem niciodată un om blond cu ochii albaştri. Din pragul casei, cu inima bătînd, îi priveam trecînd într-o ordine perfectă. La Pozzuoli, din ziua în care s-a declarat războiul, totul a început să se închidă, rînd pe rînd, şi copiii s-au trezit de capul lor. Nici şcoală, nici cinematograf, nici bibliotecă, radio, nimic. Singura distracţie rămăsese războiul. Devenise jocul nostru. (…)
Totuşi, foarte repede, avioanele aliaţilor au reperat ţintele pe care le ofereau fabrica de muniţii şi portul. Raidurile au început să fie din ce în ce mai dese, zdruncinînd calmul orăşelului şi punînd în pericol viaţa locuitorilor săi. Pe măsură ce bombardamentele se intensificau, au început să ne lipsească hrana şi apa. În fiecare seară, după trecerea ultimului tren spre Napoli, oamenii se îngrămădeau în tunelul transformat în adăpost, pe care aveau să-1 părăsească dimineaţa, înainte de patru şi jumătate, ora cînd sosea primul tren.
Existenţa noastră s-a organizat în jurul acelui tunel. Seara, ne tîram acolo saltelele, iar iarna căram şi cuverturi; era întuneric ca în iad şi nici vorbă să putem aprinde o lampă, nici măcar o lumînare. Ne sufocam, dar nu aveam voie să ne apropiem de intrare pentru a avea puţin aer, căci dacă vreo bombă cădea în apropiere, schijele puteau să ajungă destul de adînc, în interiorul tunelului. Ne strîngeam cu toţii în partea centrală, în întregime întunecată, jilavă, în căldura şi mirosurile greţoase de trupuri nespălate, provizii deja rîncede, de urină, excremente şi murdării. Mişunau gîndaci şi şobolani enormi, atraşi de mîncare, galopau prin toate colţurile, urcîndu-se şi pe noi, la nevoie. Şi toate astea se petreceau seară de seară, luni de zile care nu se mai sfîrşeau. Totuşi, ne duceam acolo fără dezgust şi fără să ne lăsăm rugaţi. Era singura noastră protecţie şi omul se obişnuieşte cu totul cînd în joc îi este însăşi viaţa.
pag 13 2
* * *
M-am format abia pe la 14 ani, ceea ce este foarte tîrziu pentru o italiancă. Toate prietenele mele erau mai împlinite decît mine, mai coapte. Aveau bust şi vorbeau despre dragoste şi despre copii. Mă fandoseam şi eu făcînd pe femeia, minţind tot timpul, dar faptul că eram atît de slabă şi că nu aveam sîni îmi accentua şi mai mult complexul de inferioritate. (…)
Cînd singurul cinematograf din Pozzuoli şi-a redeschis porţile, ni s-a dat voie să vedem, pentru prima dată, filme hollywoodiene. Pînă atunci nu rulau decît producţii italiene mediocre. Filmele americane mă transportau departe de triştii ani ai copilăriei mele. Totuşi, bogăţiile ce defilau pe ecran mă fascinau mai puţin decît vedetele şi rolurile pe care le interpretau : Fred Astaire dansînd cu Ginger Rogers, ca şi cum ar fi coborît dintr-un vis; şi Clark Gable, Gary Grant, Linda Darnell, Rita Hayworth, Frank Sinatra, Betty Grable, Gene Kelly, June Allyson şi, mal ales, Tyrone Power. El a fost idolul adolescenţei mele. L-am văzut de douăsprezece ori în „Arenele Însîngerate“ şi, de fiecare dată, rămîneam în sală la atîtea spectacole cît îmi dădea mîna. Trebuia să conving pe cineva din familie, în general pe mătuşa Dora, să mă însoţească la cinematograf, căci bunica nu-mi dădea voie să mă duc singură.
Biata mătuşa Dora, obligată să vadă, de 4 ori la rind, „Arenele Însîngerate“, doar ca să-mi facă mie pe plac! Încercam o durere fizică în momentul în care trebuia să părăsesc sala, chiar dacă văzusem filmul de nenumărate ori. După ce am văzut-o pe Rita Hayworth în „Gilda“, am început să mă pieptăn ca ea; mai tîrziu, am adoptat stilul Veronicăi Lake. Niciodată, totuşi, nu m-am aşezat în faţa oglinzii pentru a încerca să le imit.
Nu-mi doream să fiu o vedetă seducătoare, cu maşini, blănuri şi locuinţă somptuoasă în Beverly Hills. Nu pentru că era imposibil, era altceva. Aceste filme trezeau în mine un altfel de sentiment. Ceea ce mă fascina era caracterul misterios, greu de descris, al emoţiei, al relaţiei pe care aceste vedete o stabileau, datorită interpretării, cu spectatorii. Nu-mi păsa de ceea ce ar fi putut să-mi aducă faptul de a fi actriţa, ci de ceea ce aş fi fost eu în stare să fac să „iasă“ din mine. De ce această reacţie – n-aş putea să spun. La şcoala catolică pe care o frecventam, foarte severă, nu se juca teatru, nu se monta nici un spectacol. Surorile nu se gîndeau decît la lectură, la scris şi aritmetica. Şi, oricum, eram prea timidă pentru a putea interpreta vreun rol cît de mic. O ajutam pe sora mea să-şi confecţioneze costumele de hîrtie pentru piesele pe care le închipuia uneori şi le juca, apoi, în faţa vecinilor, dar ca să joc – nici vorbă.
Stăteam într-un colţ, uimită de uşurinţa cu care se producea în faţa tuturor acelor oameni.
La Pozzuoli nu exista bibliotecă, iar noi nu aveam nici o carte, aşa că acest aspect al educaţiei mele, lumea imaginarului, cum am spune astăzi, a fost total neglijat. Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre Shakespeare sau Bernard Shaw. Familia mea avea destulă bătaie de cap cu procurarea celor necesare traiului de fiecare zi, ca să se mai intereseze şi de cărţi şi lecturi. (…)
De fiecare dată cînd păşeam în întunecimea Teatrului Sacchino, întreaga mea fiinţă devenea alta. Cînd luminile se stingeau şi rămîneam singură cu Rita, Linda sau cu Tyrone, simţeam dintr-o dată că destinul meu este să joc pe scenă, să pot să mă exprim dînd frîu liber sentimentelor pe care le purtam în mine: poate că era nevoia să scap din anonimat. Îmi băteam joc de accesoriile gloriei şi ale succesului, de hainele de vizon, de bijuteriile, de maşinile şi de locuinţele de lux ce vin odată cu succesul. Bineînţeles, mai tîrziu, la rîndul meu, urma să am toate aceste pretinse „recompense”, iar oamenii sînt tentaţi să creadă că ele au reprezentat singurul meu scop, după viaţa mizerabilă pe care am cunoscut-o. Pot să dovedesc, însă, că nu mă gîndeam cîtuşi de puţin la ele, atunci cînd priveam ecranul cinematografului din Pozzuoli. Deşi între visul unei puştoaice de 11 ani şi realizarea lui era o prăpastie, în mod ciudat, eram, totuşi, plină de încredere. Bineînţeles că nu spuneam nimănui nimic. Această certitudine de a fi venit pe lume pentru a fi actriţă de film era păstrată în adîncul sufletului meu.
La 14 ani, corpul meu a început să înflorească miraculos, aproape de la o zi la alta şi, 10 luni mai tîrziu, răţuşca pricăjită se schimbase în lebădă, cu picioare lungi şi forme pline. S-ar fi zis că, în sfîrsit, ieşisem şi eu din cochilie. Pentru prima dată în viaţa mea, mergînd pe stradă, am auzit cuvintele admirative ale bărbaţilor. Am ştiut că sînt o femeie demnă de acest nume în ziua în care profesorul nostru de educaţie fizică, un tînăr frumos, s-a prezentat la mama, pentru a mă cere de nevastă. A fost sfătuit să se întoarcă acasă şi să facă un duş rece.
O prietenă a mamei mele, care locuia pe partea cealaltă a străzii, ne-a adus într-o zi un ziar napolitan în care se dădeau toate amănuntele în legătură cu un viitor concurs de frumuseţe: laureata urma să fie încoronată „Regina mării“ şi să primească, ea şi cele douăsprezece prinţese din suita ei, cadouri somptuoase.
Regulamentul prevedea că vîrsta candidatelor trebuie să fie de cel puţin 15 ani. Acum, că arătam şi eu ca lumea, spunea mama, şi pentru că împlineam 15 ani, urma să mă prezint la concurs.
Timidă cum eram, am încercat să protestez, dar am fost redusă la tăcere. „Lella, o să te duci şi o să cîştigi” – mi-a spus mama, pe un ton energic. N-am ştiut niciodată de ce toţi ai mei îmi spuneau Lella. Bunicii nu-i plăcea deloc Sophia (aşa era ortografiat numele meu pe extractul de naştere), pentru că era prenumele bunicii din partea tatălui.
Concursul era patronat de ziarul „Il matino“, care voia să-şi sporească veniturile. Candidatele trebuiau să ajungă la Napoli echipate cu două rochii, una de după-amiază şi alta de seară. Pentru mama, acest concurs constituia o revanşă privind episodul „Greta Garbo“; faptul că nu aveam o rochie de seară nu o împiedica deloc. Cum bunica avea mîini fermecate, a fost pusă la treabă. Mi-a confecţionat o rochie bej cu maro din resturi de ţesături rămase prin coşul ei de lucru, pentru după-amiază. În schimb, cea de seară era o problemă. Ca de obicei, nu aveam o leţcaie in casă. „Am să-ţi spun eu ce-o să facem, Lella, a declarat ea, după o lungă gîndire. Am să dau jos una dintre perdelele din salon şi-ţi voi croi din ea o rochie lungă”. Ceea ce a şi făcut. Eu, cu ochii celor 14 ani, găseam rochia splendidă. Nu-mi mai lipseau decit nişte pantofi albi, asortaţi. Singurele încălţări pe care le aveam erau negre şi roase; mama a rezolvat şi treaba asta, acoperindu-le cu două straturi groase de vopsea albă. Nu ne rămînea decît să ne rugăm să nu plouă.
Concursul urma să aibă loc seara. Împreună cu mama, am luat trenul de Napoli, călătorind într-un compartiment arhiplin. Îmi pusesem noua mea rochie-perdea roz sub pardesiul vechi şi eram toată numai ochi la pantofi, să nu-i zgîrii. Aveam părul ridicat, ceea ce mă făcea să par puţin mai mare şi mi se îngăduise să mă machiez.
(va urma)
Traducere şi adaptare de Magda Mihăilescu

COMENTARII DE LA CITITORI