Sophia Loren la ceasul destăinuirilor… (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cînd mi-a venit rîndul să mă prezint în faţa juriului, mi-am dat seama, cu stupoare, că în momentul în care am intrat în sală îmi dispăruse tracul. Parcă mi l-ar fi luat cineva cu mîna. Am mers în lung şi în lat prin faţa celor 14 membri ai juriului, am răspuns liniştită la întrebări. Şi, totuşi, înainte eram moartă de frică. De altfel, aşa sînt întotdeauna înaintea oricărei apariţii în public. Şi astăzi încă, înainte ca aparatul de filmat să intre în funcţiune, mi-e teamă de scenele pe care trebuie să le interpretez. Mă conving singură că totul va fi ratat. Departe de a mă simţi la înălţime, nu am deloc încredere în mine. Nu mă aştept la nimic. Cînd totul îmi izbuteşte, sînt de două ori fericită; în caz contrar, nu sînt foarte dezamăgită. Trebuie să spun, totuşi, că atunci cînd fac un lucru, mă dăruiesc în întregime, îmi dau toată silinţa. Niciodată nu consider că o cauză este gata cîştigată, oricare ar fi ea. O întorc pe o parte şi pe alta. Este drept că îmi spun că degeaba mă zbat atîta, nu o să ajung nicăieri, şi că mă pregătesc pentru un eşec. Această atitudine nu implică însă modul meu de a juca: întotdeauna dau maximum din ceea ce sînt în stare. Altfel spus, atitudinea mea este pozitivă în ceea ce priveşte arta mea, negativă în raport cu valoarea mea personală.
Iată, deci, ce simţeam eu, în seara aceea, la Napoli. Eram doborîtă de frică. Era, de acum, foarte tîrziu, cînd membrii juriului — după defilarea ultimei fete — şi-au dat verdictul. Mă pregăteam să o consolez pe mama. Or, s-a întîmplat că, dacă nu am ieşit „regină“, numele meu figura în schimb printre cele douăsprezece prinţese şi m-a cuprins un asemenea val de bucurie, cum nu mai cunoscusem vreodată. Ne-am fotografiat, ziariştii mi-au cerut numele, fiecare am primit flori. Primul meu buchet. Apoi mi-au înmînat premiul: un bilet de tren pentru Roma, mai multe suluri de tapet, o faţă de masă cu douăsprezece şerveţele asortate şi douăzeci şi trei de mii de lire, adică o sumă impresionantă pentru noi. A doua zi, am apărut în ziar într-o fotografie de grup, iar în explicaţie se afla şi numele meu, greşit ortografiat. După-amiaza, Regina şi cele douăsprezece prinţese au străbătut străzile din Napoli, în caleaşcă. Oamenii ne aruncau flori şi eram escortate de o fanfară. Încercam acea ciudată senzaţie de dedublare despre care am mai vorbit; mi se părea că, pe trotuar fiind, mă priveam pe mine însămi, trecînd, că nu eram eu aceea peste care dăduse toată această fericire, ci copia mea.
Tapetul a fost imediat lipit peste cel vechi, în salon, faţa de masă şi şerveţelele au devenit accesoriile de care nu se putea lipsi prînzul nostru duminical, iar biletul de tren şi lirele le-am ascuns într-un colţ secret al biroului. Faptul de a-şi fi văzut fiica încoronată i-a dat mamei imboldul necesar pentru a se gîndi la cariera mea de actriţă cu obişnuita-i energie. Etapa următoare consta în a mă înscrie la o şcoală de artă dramatică, la Napoli. Banii pe care îi cîştiga, de cind începuse din nou să dea lecţii de pian, au fost înghiţiţi de aceste cursuri.
Şcoala de artă dramatică însemna un singur profesor, un fost actor, care dovedea o concepţie foarte personală în materie de interpretare. Îşi definea astfel metoda: „Dintr-un pietroi, scot un actor“. La drept vorbind, ceea ce ne învăţa era, pur şi simplu, să ne strîmbăm. Nu citeam nici un vers, nu interpretam nici un rol; făceam doar grimase. Ne-a dat cîte o listă a tipurilor de mimică pe care trebuia să le facem şi să le respectăm cu mare exactitate. Groază, bucurie, disperare, extaz, dragoste, mînie, orice: fiecărei emoţii îi corespundea o mimică precisă. Bucurie: ridicai sprîncenele: surpriză: sprîncenele ridicate, gura în formă de „o“; scepticism: o singură sprînceană ridicată; groază: ochii mari; suferinţă — ochii mici. Şi aşa mai departe. Pe scurt, asta era versiunea napolitană a lui Actor’s Studio! Acel profesor nu se împăcase niciodată cu sfirşitul filmului mut.
Adevărul este că toate aceste cursuri nu ocupau decît un loc secundar în viaţa mea: îmi continuam studiile la liceul din Pozzuoli, în ideea de a deveni învăţătoare. Dar, într-o zi, profesorul nostru ne-a adus o veste care, aşa cum se va dovedi, avea să-mi schimbe cursul vieţii. La Cinecitta se pregătea turnarea superproducţiei americane Quo Vadis? a cărei realizare impunea participarea a sute de figuranţi. „Iată prilejul visat de toţi acei şi acele care au posibilitatea să meargă la Roma, pot să facă cinema“ — ne-a declarat el.
I-am spus noutatea mamei. Reacţia ei a fost imediată: întrerup şcoala. Vom pleca la Roma şi acolo ne vom bate, cu cerul şi cu pămîntul, pentru ca să devin actriţă de film. Bunicii se arătau cumplit de ostili acestei idei, aşa cum fuseseră şi altă dată, pe vremea concursului Greta Garbo, dar timpurile se schimbaseră şi, de data aceasta, mama şi-a impus punctul de vedere.
Din partea mea, departe de a viza celebritatea, m-aş fi mulţumit să fiu învăţătoare la Pozzuoli, să mă mărit cu un băiat cumsecade din vecini şi să-mi cresc copiii. În adîncul sufletului, simţeam că există ceva în mine, o forţă, un dar. Dar dacă nu ar fi fost ambiţia mamei mele, energia ei, nu cred că aş fi fost vreodată în stare să plec din Pozzuoli pentru a mă arunca în acest univers îndepărat şi de temut care era Roma.

(va urma)
Traducere şi adaptare de Magda Mihăilescu

COMENTARII DE LA CITITORI