Sophia Loren la ceasul destãinuirilor… (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Într-o zi, Carlo Ponti m-a chemat în biroul lui. Tocmai terminasem a treia sau a patra probã, nu mai ştiu bine. Era limpede cã dorea sã-mi spunã ceva, dar nu ştia cum sã înceapã. „În legãturã cu probele astea, tocmai m-am vãzut cu operatorul şi mi-a spus acelaşi lucru ca şi ceilalţi. Este vorba de… hm… în sfîrşit, de nasul tãu”.
– Ce are nasul meu? Dar ştiam ce urma.
– Eh, bine, hm… dacã vrei într-adevãr sã faci o carierã în film, ar trebui, poate, sã te hotãrãşti, sã te gîndeşti la problema asta.
– Vorbiţi de chirurgie esteticã?
– Da. Şi apoi, ar mai fi ceva: ai putea sã mai dai jos puţin de pe şolduri. Ştii, îţi repet doar ceea ce mi-au spus fotografii. Cu nasul, practic, este o nimica toatã, un pic scurtat, ca sã-l facã fotogenic, înţelegi.
Desigur, ştiam cã nu am silueta actriţelor la modã. Erau foarte frumoase, cu trãsãturi impecabile. Nu era cazul meu. Am un chip cu totul neregulat, dar tocmai juxtapunerea acestor imperfecţiuni face ca trãsãturile mele sã exprime ceva. Dacã aş fi avut o cocoaşã pe nas, m-aş fi dus sã-l rectific fãrã ezitare. Dar nu acceptam sã-i critice lungimea; ştiam cã nasul dã echilibrul feţei, îi dã personalitate. Şi apoi, aveam nasul şi chipul pe care mi le dãruise natura.
– De acord – i-am spus lui Carlo – nu am un cap ca toatã lumea, dar chiar trebuie sã semãn cu toatã lumea?
– Ştiu, şi mie îmi place aşa cum eşti, dar operatorii…
– Vreau sã rãmîn aşa cum sînt, nu o sã schimb nimic.
– De acord, o sã mai vedem, spuse Carlo, stînjenit de a fi abordat acest subiect.
Cît despre şoldurile mele, ştiu cã sînt puţin cam mari, dar ele fac parte din persoana mea, din ceea ce sînt eu. Nici în aceastã privinţã nu voi modifica nimic. Rememorînd toate acestea, mã admir pentru încrederea pe care am avut-o în mine însãmi, în ciuda probelor ratate. Aş putea spune cã cerul mi-a dãruit o calitate: sentimentul destinului meu. Niciodatã nu m-am subestimat, dar nici nu m-am judecat în funcţie de criticile altora. Am pretins, mereu, foarte mult de la mine însãmi şi, dacã eşuez, nu sint supãratã decît pe mine. De aceea, eşecurile sau loviturile nu mã amãrãsc; nu pot sã pun pe seama altora micile necazuri care mi se întîmplã. La 16 ani, eram deja convinsã de urmãtoarele lucruri: ştiam sã cad în picioare şi contam doar pe mine. Voi merge acolo unde mã cheamã destinul şi este zadarnic sã schimb ceva. În 1952, la 18 ani, am pus mîna, în sfirşit, pe primul meu rol adevãrat: Cu ocazia aceea, mi-am pierdut numele şi era cît pe ce sã-mi pierd şi viaţa. Mama auzise cã se pregãtea turnarea unui film cu buget mic, Africa de sub mãri, pentru care era nevoie de o tînãrã care trebuia sã ştie sã înoate pe sub apã. În acelaşi mod în care îmi spusese sã rãspund „Yes” lui Mervyn Leroy, cînd acesta mã întrebase dacã ştiu engleza, m-a sfãtuit sã rãspund afirmativ în momentul în care voi fi întrebatã dacã sînt o înotãtoare desãvîrşitã.
– Mamina, dar tu ştii prea bine cã nu sînt capabilã sã fac nici mãcar o mişcare bras.
– Ai sã înveţi. Principalul este sã obţii rolul, restul – o sã mai vedem.
Degeaba era Pozzuoli aşezat pe malul mãrii, în general locuitorii lui nu ştiau sã înoate. Mã scãldam, adeseori, dar numai în picioare. Cu toate astea, cînd producãtorul mi-a pus întrebarea fatidicã, i-am dat rãspunsul care era pe placul mamei: „înot ca o adevãratã campioanã.
– Perfect, a spus el, rolul este al tãu. Dar nu-mi place numele, Sofia Lazzaro (n.n. – un alt producãtor îi schimbase numele din Scicolone în Lazzaro), este prea banal, şi apoi prea aminteşte de acele nenorocite benzi desenate. Trebuie sã-l schimbãm.
– În realitate, mã numesc Scicolone.
– Şi mai rãu. Parcã ar fi un nume de circ. Nu, trebuie sã-ţi gãsesc un nume nou. Nu foarte italian, ceva scurt, rapid, uşor de reţinut.

(va urma)
Traducere şi adaptare de Magda Mihãilescu

COMENTARII DE LA CITITORI