Sophia Loren la ceasul destăinuirilor… (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Producătorul lucra, chiar atunci, la un film cu actriţa suedeză Marta Toren, şi pe perete se afla un afiş cu chipul ei. Faţa i s-a luminat : „Asta e! Toren!” Şi a început să ia literele alfabetului, una cîte una : Boren, Coren, Doren pînă la Loren, pe care l-a găsit genial. Sofia Loren. „Nu, a spus el, nu-mi place această Sofia cu un singur «f». În străinătate, se va crede că este vorba de o scoică. O să-l schimbăm în «Sophia». Ce zici ?” Am acceptat rapid, numai că în italiană grupul „ph” nu se pronunţă ,,f”, ci „p”, şi cei care mă cunoşteau, la Pozzuoli, au crezut multă vreme că aşa îmi place mie, să mi se spună ,,Sopia”…
De fiecare dată sînt eu însămi uimită cît de mult trebuie să mă străduiesc pentru a mă simţi bine într-un film, pentru a avea impresia că îmi fac bine munca. Mă întreb tot timpul dacă voi fi în stare să exprim emoţiile pe care le impune scenariul, dacă voi fi la înălţimea tuturor acelora care sînt acolo pentru a mă ajuta, de la responsabilul cu accesoriile, la regizor. S-ar spune că lucrez mereu pe viaţă şi pe moarte. Ca şi cum m-aş teme, din nou, de spectrul foamei. Îmi învăţ rolul cu multe săptămîni înaintea turnării, ca şi cum aş vrea să mă impregnez de el, pentru ca replicile să ţîşnească chiar din mine. Niciodată n-aş putea să fac precum Marcello (n.n. — Mastroianni), care nu-şi aruncă măcar un ochi pe scenariu, înainte de a veni la studio. Oricît ar fi dialogurile de dificile, el aşteaptă ziua turnării pentru a le învăţa. La început, este mort de trac, dar are nevoie tocmai de acest trac ca să joace şi nu are nici o îndoială asupra reuşitei metodei sale. Eu sînt cu totul incapabilă să joc în aceste condiţii. Cînd fac un film, îl trăiesc. Nu mă prefac . Eu chiar sînt acel personaj, chiar trăiesc acele situaţii…
De aceea stau ca pe jăratic înaintea unei scene dificile. Un abis de îndoieli, sentimentul că nu sînt bună de nimic. Anii nu au schimbat nimic, din contră, căci ochiul meu a devenit mai critic; aştept mai mult de la mine acum, decît cu zece ani în urmă şi vreau să dau mai mult.
* * *
„Cît timp va dura dragostea noastră? Nu ştiu, trei săptămîni, trei luni, trei ani. Mai mult. De ce să scrutăm eternitatea cu ajutorul cifrelor ?” Iată ce răspund celor care mă întreabă despre viaţa mea cu Carlo (n.n. — producătorul Carlo Ponti). Căsătoria noastră durează de foarte multă vreme. Diferenţa de vîrstă este foarte importantă. Se remarcă. Desfidem acel sistem care preferă să vadă în căsătorie „o disperare legată în care fiecare sărut este o victorie asupra dezgustului”. Admir inteligenţa, tandreţea lui Carlo, modul în care se interpune între problemele mele şi mine. El este nu numai tovarăşul meu de viaţă, ci acela care mă ajută să trăiesc. Îmi place cu deosebire această frază a lui Lawrence Durrell: „Tovarăşul de viaţă este mai mult decît un iubit, iar tandreţea valorează mai mult decît dragostea şi chiar decît pasiunea“. Carlo şi cu mine ne-am construit viaţa pe o bază trainică, ce nu ne-a jucat feste niciodată. Nu mă gîndesc niciodată la vîrsta lui Carlo. Tot ceea ce ştiu este că el reprezintă omul de care am nevoie în viaţă. Ceea ce nu înseamnă că nu are defecte. Vorbeşte puţin şi, în general, trebuie să ghicesc ce gîndeşte, ce vrea de la mine şi ce ar vrea să fac. Trebuie să-i smulgi cuvintele din gură. Munceşte mult, dar asta este o caracteristică a oamenilor din nordul Italiei… De cînd îl cunosc, l-am văzut întotdeauna lucrînd între douăsprezece şi cincisprezece ore pe zi şi, după părerea mea, această obsesie a muncii arată că este un analist. A trebuit, de asemenea, să mă obişnuiesc cu faptul că soţul meu este un urs. Mari dificultăţi nu am avut, pentru că eu însămi nu sînt foarte mondenă. Rafuz invitaţiile, mai ales pentru că ştiu că se va plictisi. Nu-i plac constrîngerile vieţii sociale. Tocmai mi-am aruncat ochii prin carnetul meu, şi, spre marea mea surpriză, mi-am dat seama că majoritatea citatelor sînt în legătură cu singurătatea. „Adevărata fericire este imposibilă fără solitudine“. Sînt convinsă. Am tot atîta nevoie de a fi singură uneori precum am nevoie de mîncare şi de apă, ori de rîsul copiilor. Oricît de ciudat ar părea, singurătatea îmi purifică sufletul. Mă hrăneşte şi mă regenerează. Lăsaţi-mă cu mine însămi şi o să-mi ţin o perfectă companie. „Cum te aperi împotriva singurătăţii?” — iată o întrebare din carnetul meu. „Domnule, eu simt solitudinea. Singură, citesc şi trăiesc ceea ce citesc. Singură, îmi scrutez, cu onestitate, sentimentele şi pe mine însămi. Înalţ capul, dacă sînt abătută. Pentru mine, singurătatea nu este populată cu oglinzi deformate. «Seninătatea şi plenitudinea — am citit undeva — nu se găsesc în afara individului. ci în el însuşi». Singurătatea este, într-un fel, paznic al seninătăţii şi al plenitudinii mele”.

Sfîrşit
Traducere şi adaptare de Magda Mihăilescu

COMENTARII DE LA CITITORI