Soţul lui George Sand a cerut Legiunea de Onoare, în calitate de… încornorat

in Polemici, controverse

Nemaipomenita, zbuciumata şi aventuroasa viaţă pe care a dus-o autoarea „Turnului din Percemont“ s-a datorat, poate, unei căsătorii ratate.
La 18 ani, Aurore Dupin, copilă naivă şi sentimentală din Berry, căsătorită cu un flăcău cam necioplit, baronul Casimir Dudevant, îşi găseşte soţul în „tête à tête“ – dacă putem spune aşa – cu o servitoare.
Tînăra femeie e profund contrariată:
– E ruşinos să faci asta cu o slujnică. Nu ştii nici măcar să-ţi ţii rangul…
Nu era cu adevărat geloasă spunînd aceste cuvinte, căci, la epoca aceea, ea considera „relaţiile între soţi“ ca pe ceva dezgustător, dureros şi chiar insolit. Iată ce scria: „Sîntem crescute ca nişte sfinte, ca apoi să fim puse la vînzare ca nişte iepe“. Dragostea era atunci, pentru ea, un „ sentiment în care-ţi dăruieşti sufletul“. Iată ce mai scria: „Ce nopţi teribile! Ce dezgustător! Nu înţeleg ce găsesc agreabil bărbaţii în această gimnastică animalică. Abia aştept ca el să adoarmă, ca să pot să plîng în voie. Aşadar, asta este căsătoria“.
Tînăra baroană, decepţionată, începu să-şi caute un adorator. În cursul unei călătorii pe care o face cu soţul prin Sud, găsi un tînăr locţiitor de procuror la Tribunalul din Bordeaux, Aurélien de Sèze, cu care putea visa în voie. Făceau plimbări lungi în Pirinei, mînă în mînă, abandonîndu-l cu totul pe Casimir.
Într-o zi, făcură o descoperire: prenumele lor începea cu aceeaşi literă. Şi cum erau amîndoi firi romantice, izbucniră în lacrimi. Într-atît erau copleşiţi de emoţie, încît le-au trebuit ajutoare ca să se întoarcă la hotel. După cum bine se înţelege, Aurélien n-a îndrăznit nici o clipă să devină amantul Aurorei. Abia dacă a avut curajul să o sărute, într-o seară, pe gît. Ceea ce i-a făcut pe amîndoi să leşine. Îmbătată de fericire, Aurore se întoarse cu soţul ei la Nohant, unde locuiau, şi continuă idila cu Aurélien graţie unei corespondenţe înflăcărate, cu care soţul era la curent. Şi, într-adevăr, Aurore era prea exaltată pentru a-şi ascunde dragostea – fie chiar şi soţului…
În cele din urmă, această corespondenţă o scoase din toropeală pe tînăra baroană. Puţin enervată, puţin aţîţată, ea descoperi că un prieten din adolescenţă părea să o trateze cu o oarecare tandreţe. Acesta purta numele de Stéphane Ajasson de Grandsagne. Era un tînăr naturalist, care venise să-şi petreacă vara în Berry.
La sfîrşitul lui septembrie, el se întoarse la Paris. Două zile mai tîrziu, Aurore îşi făcuse bagajele pentru a-l urma.
– Mă duc să consult un medic, i-a motivat soţului. Mă supără ficatul.
Era, bineînţeles, o metaforă.
A revenit la Nohant încîntată şi însărcinată. Nouă luni mai tîrziu, a născut o fată, careia i-a pus numele Solange şi pe care Casimir – soţul – nu-şi amintea să o fi făcut…
În anul următor, Aurore a făcut cunoştinţă, la nişte prieteni, cu un tînăr scriitor timid, care se numea Jules Sandeau. O plimbare sub clar de lună, cîteva cuvinte dulci… în parcul proprietăţii din Nohant exista un mic pavilion, unde ajunseră după vreo două ore de promenadă sentimentală. Acolo, era un pat pe care soţul îl instalase pentru servitoarele lui. Cîteva luni mai tîrziu, plecau amîndoi la Paris şi se stabileau pe Rue de Seine.
Ca să trăiască, cei doi începură să scrie un roman intitulat „Rose et Blanche“, pe care îl semnară Jules Sand. Apoi scrie singură o carte, sub pseudonimul George Sand. Trecură astfel doi ani şi, într-o seară, îl găsi pe timidul Jules în pat cu o spălătoreasă… Furioasă, îl părăsi imediat, găsindu-şi în alte părţi satisfacţii amoroase. Deloc exclusivistă în materie de dragoste, ea avu o legătură cu actriţa Marie Dorval, care era, în acelaşi timp, amanta lui Alfred de Vigny… George Sand se îndrăgosti nebuneşte de Marie şi toată lumea le numea Nedespărţitele. Îşi scriau epistole înflăcărate şi se zbenguiau în văzul tuturor, fără reţinere.
Această prietenie nu a împiedicat-o pe George Sand să fie, timp de o noapte, iubita lui Mérimée. (…) Apoi, îl întîlni pe Alfred de Musset. Era frumos, cinic, spiritual. Îşi dădu seama că Aurore se îndrăgostise de el. Poet pînă în vîrful unghiilor, într-o seară, îi scrise lui George Sand acest poem:
Cînd eu îţi jur, iubito, omagiul meu etern,
Ai vreau să schimbi limbajul pe altul mult mai tern?
Tu, care eşti stăpînă pe mintea mea pribeagă
Să ştii că doar cu tine mi-e fericirea întreagă.
Te ador, frumoaso, şi-n delir te văd cum
Culci pe a mea hîrtie tot părul tău parfum.
Cu grijă-n primele cuvinte, tu ai să dai de
Mine şi vei găsi remediul, iubita mea, ci haide!
Şi ea îi răspunse:
La ruga-ţi arzătoare eu îţi răspund acum
Noapte onoarei mele, dar inimii – nicicum.
Dragostea lor a fost una dintre cele mai romantice: se plimbau prin cimitire, visau să se sinucidă împreună, mîncau fragi cu frişcă dintr-un craniu…
Apoi au plecat la Veneţia, unde Musset, frecventînd într-un ritm mult prea intens casele de toleranţă, căzu bolnav. Şi cum avea halucinaţii, George Sand profită de ocazie pentru a-l înşela cu doctorul care-l îngrijea, făcîndu-şi socoteala că, în caz de alertă, i-ar fi putut spune că a avut orbul găinilor…
Dar tînărul Alfred sfîrşi prin a găsi totuşi anormal ca doctorul Pagello să se culce cu ei în acelaşi pat. Şi i se destăinui lui George Sand.
– E un obicei al locului, răspunse ea.
Musset nu crezu o iotă, şi înţelese că era înşelat în modul cel mai pitoresc, ceea ce-l făcu să se îmbolnăvească şi mai tare. Recădere de care Pagello profită pentru a o cunoaşte mai profund. Dezgustat, poetul Nopţilor reveni la Paris. După cîteva luni, George Sand se întoarse şi ea, însoţită de Pagello, a cărui ardoare sentimentală o ameţea. Dar, la Paris, se plictisi de el şi se întoarse în patul lui Musset. Reconciliere care dură extrem de puţin, căci poetul începuse să o bată, sub pretex că e ruşinos să te joci în felul acesta cu dragostea… În sfîrşit, interveni separarea definitivă şi ea făcu cunoştinţă cu un avocat din Berry, Michel de Bourge, deveni amanta lui, apoi îl părăsi şi pe acesta… (…)
Mai tîrziu, Liszt îi făcu cunoştinţă cu un tînăr polonez pe nume Chopin, care-i deveni, repede, amant… Legătura aceasta dură 8 ani. Romanciera avu apoi alţi şi alţi iubiţi de importanţă secundară. Ziua scria, noaptea iubea.
Existenţa acetei femei care voia să fie considerată un om (adică bărbat) de litere (întotdeauna vorbea despre ea la masculin şi fuma pipă) este admirabil rezumată în acest dialog relatat de un jurnalist al epocii:
– N-am fost încă primit de George Sand, se plîngea un tînăr autor.
– Zău? Răspundea cineva din cercul romancierei. Asta pentru că în cursul zilei El este extrem de ocupat.
– Dar seara?…
– Oh! Seara, e cu totul altceva. Ea e prinsă…
În cele din urmă, l-a întîlnit pe Alexandre Manceau, cu care a trăit timp de 13 ani.
În faţa unui asemenea temperament de Don Juan, soţul ei sfîrşi prin a dobîndi un renume destul de caraghios. Prin 1869, îi trimise o scrisoare lui Napoleon al III-lea pentru
a-i cere Legiunea de Onoare… în calitate de încornorat. Iată scrisoarea:
„La apusul zilelor mele (avea atunci 73 de ani), doresc cu ardoare să am Crucea Lagiunii de Onoare. Este favoarea supremă pe care o solicit magnificienţei voastre imperiale. Cerînd această recompensă, am în vedere nu numai serviciile mele puse în slujba ţării şi a puterii voastre imperiale, servicii fără mare strălucire, insuficiente poate, dar şi serviciile eminente aduse de tatăl meu, începînd din 1792, pînă la întoarcea din insula Elba. Mai mult, îndrăznesc să invoc anumite nenorociri conjugale care aparţin Istoriei. Căsătorit cu Aurore Lucie Lupin, cunoscută în lumea literară sub numele de George Sand, am fost crunt lovit în sentimentele mele de soţ şi tată şi am credinţa că merit binevoitorul interes al tuturor acelora care au urmărit evenimentele lugubre ce au marcat această parte a existenţei mele“.
Împăratul, însă, pusese coarne – el însuşi – la prea mulţi bărbaţi, ca să se mai intereseze şi de domnul Dudevant.

Guy Breton
Trducere de Sanda Chiose CriŞan

COMENTARII DE LA CITITORI