Specia umană, martoră a unor fenomene misterioase (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Numărul din aprilie 1973 al revistei „Space Flight” a făcut senzaţie prin publicarea a 4 articole pe tema civilizaţiilor extraterestre, în care a fost inserată şi afirmaţia cu privire la apariţia unei sonde străine în sistemul nostru solar. Argumentul se baza pe constatarea că semnalele radio sesizate şi descrise pentru prima dată în 1928 de profesorul Stomer, din Oslo, şi de Van der Pol, din Eindhoven, iar mai tîrziu şi de alţii, sosesc cu o întîrziere de cîteva secunde. O explicaţie plauzibilă a fenomenului, deşi cu o anumită notă de fantastic, ar fi „întoarcerea” semnalelor de la o sondă cosmică artificială. Ipoteza a fost formulată în anul 1963, de către astronomul Ronald H. Bracewell, de la Universitatea din Stanford. Durata întîrzierii semnalelor a dus la concluzia că sonda s-ar putea afla la o depărtare de circa 400.000 km de Pămînt şi la aproximativ aceeaşi distanţă faţă de Lună, într-unul din aşa-zisele ,,puncte Lagrange” ale sistemului Pămînt-Lună, deci în poziţie echilaterală faţă de Lună, unde sonda nu suferă perturbaţiile undelor gravitaţionale, iar poziţia ei rămîne stabilă.

În anul 1962, colectivul de cercetători condus de prof. dr. Jaroslav Niec a început „ascultarea” Constelaţiei Orion, cu ajutorul radiotelescopului Forty, de la Bialystoc. Undele captate, înregistrate pe benzi magnetice, au fost prelucrate în sisteme telerecording şi, spre surpriza generală, pe ecran au apărut imagini mobile, printre care un vehicul asemănător cu un transportor amfibiu, la care se pot distinge clar detalii remarcabile, cum ar fi două şenile, un proiector lateral, cabine de comandă şi un capac de acces deasupra bordului înclinat. Uimiţi, oamenii de ştiinţă au preferat să considere, nu fără o anumită justificare, că imaginea obţinută se datora suprapunerii accidentale a undelor venite din spaţiu. Cîteva zile mai tîrziu a fost recepţionat un al doilea mesaj, de fapt imaginea foarte clară a unui text similar unei radiograme terestre. „Scris” pe cîteva rînduri, mesajul avea caracteristici care limitează mult posibilitatea unei coincidenţe: „litere” similare şi grupe de „puncte” ce se repetă, prezenţa elementului central faţă de care celelalte elemente se situează simetric, regularitatea contururilor şi a dimensiunilor simbolurilor. Între 14 şi 17 septembrie 1953, numeroşi telespectatori din Marea Britanie au fost puşi în faţa unui fenomen inexplicabil: pe ecranele lor au apărut, în mai multe rînduri, mira şi indicativul staţiei de emisie „Klee”. Aceasta funcţionase la Houston (Texas – SUA) şi îşi încetase emisiunile încă din 1950. Nimeni nu a putut să explice, vreodată, în mod logic, ce s-a întîmplat atunci, mai ales că în urma anchetei desfăşurate s-a constatat că o astfel de farsă ar fi costat cel puţin 100.000 de dolari. Desigur, s-a oferit o explicaţie oficială, dar aceasta era lipsită de orice logică elementară: un inventator misterios a făcut o farsă. Evident, nu s-a aflat niciodată numele acestui genial inventator, care a reuşit să acopere Marea Britanie cu o singură staţie de emisie. Baza Cape Canaveral din Florida, aparţinînd NASA, a recepţionat o serie de semnale, a căror origine a fost localizată în centrul Pămîntului. Conform informaţiilor apărute într-un articol al revistei „Strict Secret”, experţii sînt de părere că mesajele au fost transmise de fiinţe inteligente, care dispun de o tehnică foarte avansată. O persoană care a dorit să-şi păstreze anonimatul a afirmat că „orice ar fi, dispune de o tehnologie capabilă să transmită semnale radio la suprafaţă prin sute de kilometri de sol şi rocă“. În mod evident, ei ştiu mai multe despre noi decît ştim noi despre ei. Prima recepţie a fost făcută în data de 30 octombrie 1994, cu ajutorul unui satelit, iar de atunci s-au captat semnale asemănătoare la intervale diferite de timp. Transmisiile, făcute într-un cod matematic complex, au convins cercetătorii că semnalul în cauză a fost emis de fiinţe inteligente.

Robert Charroux aminteşte, în „Cartea trecutului misterios”, faptul că în data de 3 august 1971, postul France Inter a transmis un interviu cu publicistul Lucien B., care comentase, într-un mod strălucit, aselenizarea lui Apollo-15, prilej cu care moderatorul Rene D. şi-a amintit de o misterioasă frază recepţionată de NASA. Deşi incidentul întrunea toate condiţiile pentru a atrage opinia publică şi mediul jurnaliştilor, mass-media a dat dovadă de o tăcere suspectă. Excepţie a făcut editorul săptămînalului „Le Meilleur”. În numărul 33 al publicaţiei, Alain Ayache a detaliat subiectul într-un articol pe 7 coloane. Articolul respectiv, ocupînd o pagină întreagă şi completat cu o fotografie a specialistului în telecomunicaţii al NASA, Worden, relata extraordinarul incident care avusese loc pe suprafaţa satelitului natural al Terrei. Toate au decurs bine în acea zi, numai că la orele 11,15 s-a produs o mică defecţiune: contactul radio cu Houston s-a întrerupt. Exact atunci, Warden a auzit un zgomot ciudat, un fel de suflu, care, în scurt timp, a început să se audă din ce în ce mai distinct în aparatura de ascultare, semănînd cu un fluierat lung. S-au auzit nişte mormăieli înăbuşite şi un fel de modulaţii vocale, pronunţate într-o limbă necunoscută, apoi o frază repetată în mod constant, pe un ton de la grav la ascuţit, cu suişuri aproape stridente, urmate de exclamaţii răguşite. Din fericire, emisiunea aceasta stranie a fost înregistrată pe magnetofonul lui Lem, aşa că Worden a retransmis-o la NASA. După cîteva clipe de confuzie, dialogul dintre baza de la Houston şi Apollo-15 a fost deturnat, singurul contact cu nava avîndu-l numai difuzorul dintr-un birou secret. Atît conversaţia care a urmat, cît şi transmiterea pe Pămînt a misteriosului mesaj s-au făcut cu uşile închise, la adăpost de orice urechi indiscrete. A urmat o tăcere totală atît în SUA, cît şi în celelalte ţări.

LUNA

Datele obţinute cu prilejul misiunilor spaţiale au permis să se stabilească faptul că Luna nu are cîmp magnetic detectabil şi că nu există nici centuri de radiaţie în jurul ei. Fluctuaţiile de temperatură pe Lună sînt impresionante: 100°C ziua şi -150°C pe timpul nopţii, deci o diferenţă de temperatură de circa 250°C între zi şi noapte, din cauza lipsei atmosferei. De aceea, oamenii consideră că Luna este o simplă massă de piatră, pe care nu există şi nu a existat niciodată viaţă. Iată, totuşi, cîteva aspecte care dovedesc contrariul: în anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani au consemnat prezenţa unor ciudate pete luminoase, care se deplasau deasupra părţii întunecate a Lunii. În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea unui astronom englez o comunicare ştiinţifică referitoare la apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa discului lunar, iar Francis Arago a menţionat, în 1820, faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din oraşul francez Embrun au văzut pe suprafaţa întunecată a Selenei o escadrilă de obiecte luminoase ce zburau în formaţie, pe o traiectorie rectilinie. Pînă aici, fenomenele ar putea fi atribuite unor halucinaţii colective, dar, în 1869, un eveniment incredibil a bulversat lumea ştiinţifică: marele crater „Linne” din Marea Serenităţii, studiat de astronomi celebri precum Hall şi Flammarion, dispărea fără urmă. Două săptămîni mai tîrziu apăreau deasupra Mării Crizelor lumini de intensităţi variabile, avînd forme ciudate (triunghi, cerc, elipsă, sau cruce). Timp de 3 ani, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a studiat această regiune lunară şi a consemnat peste 2.000 de observaţii asupra unor fenomene ce au fost calificate, ulterior, ca „absolut fantastice”. În 1874, profesorul Schafarik, de la Observatorul din Praga, nota: ,,Un disc alb-strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămînînd vizibil vreme îndelungată”, iar la începutul anului 1915, astronomii europeni şi americani au putut constata, uluiţi, apariţia în multe cratere lunare a unor gigantice ziduri şi canale rectilinii, care au rămas vizibile ani întregi şi care au dispărut de-abia în 1920. La 30 martie 1950, astronomul britanic dr. Herbert Wilkins a descoperit un obiect luminos, care se plimba liniştit în craterul Aristarh, fenomenul repetîndu-se absolut identic la 6 aprilie, după cum a raportat astronomul dr. James Bartlett. La 29 iunie, John O’Neill, redactor ştiinţific la ziarul „New York Herald” şi astronom amator, studia Luna cu un mic telescop, cînd a observat, în deşertul Mării Crizelor, un imens pod. Ziaristul american era convins că are halucinaţii, mai ales că, studiind aceeaşi zonă cu 5 săptămîni înainte, nu descoperise nimic deosebit, însă, după cîteva zile, dr. H. Wilkins a confirmat veridicitatea descoperirii. În august 1950, celebrul astronom britanic a declarat la microfoanele BBC un lucru care avea să şocheze întreaga lume ştiinţifică: „Pe Lună se află un pod. Are lungimea de 30 de kilometri, lăţimea de 3.200 m, înălţimea de 1.650 m şi este, probabil, artificial. Pe Terra, o astfel de construcţie măreaţă ar fi o operă de artă”. În septembrie 1950, astronomul scoţian prof. Patrick Moore s-a alăturat celor 2 colegi ai săi, declarînd presei că a observat de 6 ori în 32 de zile „podul lui O’Neill”. Lumea ştiinţifică i-a calificat pe cei 3 indezirabili, iar orice tentativă de verificare a comunicărilor ştiinţifice a fost împiedicată.

La 6 mai 1954, profesorul american Frazer Thompson, de la Universitatea din Tulone, a observat o breşă nou apărută în giganticul crater lunar Piccolomini, din care pornea o adevărată pistă de aterizare: o bandă rectilinie cu lungimea de 10.000 de metri şi lăţimea de 300 de metri. În 1955, dr. Wilkins a văzut, şi el, ciudata bandă neagră, confirmînd exactitatea datelor publicate de Thompson. De altfel, anul 1955 a fost destul de agitat: între 26 august şi 29 septembrie, astronomul scoţian Kenneth Mac Cork a consemnat, în fiecare noapte, prezenţa unui punct luminos pe faţa întunecată a Lunii. La 8 septembrie, astronomul William Lambert a semnalat, şi el, două surse puternice de lumină, situate în Munţii Taurus, de pe malul vestic al Mării Liniştii. La 26 noiembrie, astronomul spaniol Miguel Garcia a anunţat că 3 discuri luminoase au survolat zona de penumbră selenară. Suita acestor descoperiri extraordinare s-a încheiat în 1956, cînd astronomul Robert Curtis a publicat în revista „Sky and Telescope” a Universităţii Harvard fotografia craterului Perry, obţinută printr-un telescop deosebit de puternic. Lipit de un crater, pe fîşia care despărţea zona întunecată de cea luminată, se distingea clar un imens X strălucitor, ale cărui braţe perpendiculare aveau cîteva mii de metri lungime. În anul 1958, investigînd suprafaţa Lunii, astronomul N. Kozîrev a descoperit, cu surprindere, o licărire ciudată ce apărea pe satelitul natural al Terrei, avînd inspiraţia să realizeze o fotografie. Date publicităţii, atît informaţia, cît şi fotografia au stîrnit senzaţie. Era un semn evident că pe Lună exista o activitate vulcanică, sau că s-a produs o ciocnire cu un corp ceresc oarecare. Astronomul Frank Halstead, directorul Observatorului Darling din Duluth (Minnesota – SUA), a declarat într-un interviu, în anul 1959: „Am văzut ceva neobişnuit pe Lună, în noaptea de 6 iulie 1957. Adjunctul meu, Raymond Matsuhara, eu şi 16 vizitatori am observat o dîră neagră, dreaptă, la fundul craterului Piccolomini. Desigur, n-am văzut-o mişcîndu-se, însă această dîră neagră nu mai fusese înainte în crater. Am studiat-o mai multe ore. Din păcate, cîteva nopţi în şir, timpul rău ne-a împiedicat să mai privim obiectul, iar cînd ne-am putut uita din nou la crater, dîra nu se mai vedea. Frank Manning, un astronom amator binecunoscut din New Orleans, care a folosit un telescop de 15 ţoli, a semnalat acelaşi fenomen, în acelaşi crater, în cursul aceleiaşi nopţi. Avizat, Observatorul Tulane din apropiere a confirmat spusele lui Manning”. Interesant este faptul că în cadrul programului spaţial american Apollo, misiunea Apollo-13 a avut ca sarcină secretă efectuarea de explozii nucleare pe suprafaţa Lunii, în zona craterului Fra Mauro, locul unde, cu ani în urmă, a fost observată o activitate luminoasă neobişnuită. S-ar putea bănui că misiunea secretă a celor 3 astronauţi americani aflaţi la bordul lui Apollo-13 a fost aceea de a distruge o potenţială bază celestă aflată pe suprafaţa satelitului Terrei, lucru foarte riscant pentru civilizaţia terestră. Aşa cum au arătat cei 3 astronauţi, explozia unui tub de oxigen la jumătatea drumului dintre Pămînt şi Lună (accident care era să ducă la pierderea echipajului şi a navei şi care a dus la ratarea misiunii) s-a datorat unor OZN-uri. Acestea urmăriseră evoluţia misiunii terestre încă de la începuturile ei. Avertismente similare ar putea fi socotite şi accidentele în care 2 sateliţi sovietici, ce aveau aparatură nucleară la bord, s-au prăbuşit pe Pămînt, după o scurtă evoluţie în spaţiul extraterestru.

PLANETA MARTE (1)

După Lună, Planeta Marte este corpul ceresc cel mai bine cunoscut de către pămînteni. Diametrul său de 6.860 km îl situează, ca mărime, între Pămînt şi Lună, fiind de două ori mai mare decît al Lunii (3.476 km) şi cam de două ori mai mic faţă de Pămînt. Există, însă, şi alte caracteristici ce pot fi comparate cu Terra, cum ar fi: Planeta Marte se roteşte în jurul axei sale o dată la 24 de ore şi 37 de minute, în vreme ce Pămîntul are o durată de rotaţie de 23 de ore şi 56 de minute, ceea ce înseamnă că ziua marţiană este doar cu 41 de minute mai lungă (o zi marţiană = 1,03 zile terestre), ziua şi noaptea alternînd în acelaşi mod. Pe de altă parte, înclinarea axei de rotaţie a Planetei Marte faţă de planul orbitei sale este de 24°48’, iar a Terrei este de 23°27’. Rezultă că şi pe Marte există 4 anotimpuri similare cu cele de pe Pămînt. Avînd în vedere că Marte se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de 228.000.000 de kilometri, mai mare decît a Pămîntului (150.000.000 km), reiese că „anul” marţian are 687 de zile terestre şi este de 1,88 ori mai mare ca anul terestru, iar anotimpurile marţiene sînt tot de atîtea ori mai lungi decît cele de pe Pămînt. În anul 1877, cu prilejul marii opoziţii a Planetei Marte, astronomul italian Giovanni Schiaparelli a anunţat descoperirea pe suprafaţa planetei a mai multor linii fine, pe care le-a denumit „canali”. Cei care au preluat ştirea au tradus italienescul „canali” cu englezescul „channels”, cuvînt care sugerează o lucrare inginerească. S-a ajuns, astfel, ca în 1908, Percival Lowell, fondatorul Observatorului „Flagstaff” din Arizona, să anunţe identificarea a nu mai puţin de 437 de canale pe suprafaţa Planetei Roşii, cu lungimi cuprinse între 300 şi 5.000 km. După 50 de ani, primele cercetări făcute la faţa locului de nave cosmice ar fi trebuit să clarifice situaţia, dar procesul aşteptat nu s-a produs. În 1976, sondele spaţiale americane „Viking 1” şi „Viking 2” au ajuns în apropierea planetei, de unde au transmis pe Terra aproximativ 300.000 de fotografii, care au fost stocate, ulterior, în memoria calculatoarelor „Centrului naţional de date referitoare la spaţiul cosmic” din Greenbelt (Maryland -SUA). Unele ciudăţenii ale reliefului, remarcate încă din 1972, cu ocazia misiunii ,,Mariner 9”, erau din nou prezente, dar de această dată mult mai clare. Iniţial s-a încercat ignorarea lor, însă, în anul 1980, Vincent Di Pietro şi Gregory Molenaar, specialişti în computere, au folosit programe speciale de rafinare a imaginilor şi au obţinut rezultate atît de spectaculoase şi tulburătoare, încît par incredibile. După cum arată Sorin Ştefănescu în lucrarea „Sfidarea Timpului”, ei au pus în evidenţă prezenţa unei stînci, ce are un contur asemănător cu al unui cap uman. Gigantica figură (1.500 m diametru) priveşte spre cer, iar în lumina Soarelui se observă clar scobiturile ochilor, nasul, gura, bărbia şi părul tuns „paj”. Îmbunătăţind şi mai mult fidelitatea procedeului de analiză, cei 2 cercetători au reuşit să facă vizibili nu numai globii oculari şi conturul pupilei, ci şi expresia melancolică a gurii. Ulterior, tot în zona numită „Mars Utopia”, Di Pietro a mai identificat o altă figură umană. Specialiştii NASA afirmă că, pînă în prezent, pe suprafaţa Planetei Roşii au fost descoperite nu mai puţin de 10 chipuri umane tăiate în piatră. Fotografiile prelucrate pe calculator de către dr. M.J. Carlatto şi prezentate reporterilor în 1986 sînt atît de clare, încît în gurile întredeschise ale statuilor poate fi observată pînă şi dantura. Pentru ca tabloul să fie complet, la 15 km distanţă de capul din „Cydonia Region”, Di Pietro a pus în evidenţă mai multe structuri gigantice simetrice, de formă piramidală, avînd contururi perfect egale, orientate cu precizie. Una dintre ele, parţial năruită, dezvăluie existenţa unei vaste încăperi pătrate, amplasată în profunzime. Imaginile au fost transmise de sonda ,,Viking 1” (care a survolat planeta la o înălţime de 1.891 km în emisfera nordică), la 31 iulie 1976. Ulterior, sonda spaţială „Observer”, trimisă, la 24 august 1993, pentru a fotografia înfăţişarea Planetei Marte şi a piramidelor, a dispărut într-un mod cu totul misterios.

Richard Hoagland, studiind cňpii originale ale fotografiilor analizate de Di Pietro şi Molenaar, a reuşit să identifice cîteva structuri, pe care le-a considerat tipice ruinelor unui oraş. Astfel, în partea vestică a giganticei figuri umane pare să existe o stranie reţea de linii, desfăşurată pe o suprafaţă de circa 1,5 x 2,5 km2, asemănătoare cu harta unei metropole, pe care publicistul german Johannes von Buttler a denumit-o „Cetatea incaşilor”. O structură ce poate fi considerată drept arteră principală conduce direct spre sculptură şi este alineată după o axă Nord-Est – Sud-Vest. Folosind datele suplimentare furnizate de William Ward, expert în studiul Planetei Marte şi angajat NASA la „Jet Propulsion Laboratory” (Pasadena), a ajuns la concluzia că, acum 1,5 milioane de ani, figura umană era alineată cu polii lui Marte exact pe direcţia Nord-Sud, altfel spus, în timpul celei mai lungi zile a anului marţian, un locuitor aflat în centrul oraşului ar fi văzut Soarele răsărind chiar deasupra giganticei figuri.

(va urma)

Os. Kuhlen

COMENTARII DE LA CITITORI