Specia umană, martoră a unor fenomene misterioase (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

PLANETA MARTE (2)

Aceeaşi linie de solstiţiu, afirmă cercetătorul William Ward, o are şi vîrful piramidei principale, descoperită de Di Pietro, iar contururile observate nu departe de ecuatorul marţian par nişte uriaşe roţi de căruţă, fiecare avînd cîte 1 butuc şi 5 spiţe. Capete, piramide, „cetatea incaşilor”, roţi… Să fie acestea simple iluzii optice, prelucrări mai puţin intenţionate, efectuate cu ajutorul calculatorului, al neutrelor imagini originale? Vor avea ele, oare, soarta celebrelor „canale” descoperite de Schiaparelli şi admirate zeci de ani de pe Terra, dar, practic, invizibile de aproape? Criticile la adresa ipotezelor formulate de Molenaar, Di Pietro, Hoagland şi alţii sînt deosebit de virulente, dar argumentaţia este atît de slabă, încît chiar unul dintre principalii oponenţi, Harold Masursky, expert în geologie marţiană şi şeful grupului de cercetători ce au ales locurile de coborîre pentru sondele „Viking”, a fost nevoit să admită: „Nu pot afirma că n-au fost civilizaţii pe Marte, ci doar nu cred că lucrul acesta să fi fost posibil”. Cu toate acestea, cîteva elemente sînt certe: 1) NASA nu a dat publicităţii nici o informaţie relevantă despre presupusele structuri artificiale observate pe suprafaţa lui Marte; 2) NASA nu a infirmat oficial datele referitoare la existenţa structurilor respective; 3) În biblioteca de date a NASA au mai rămas imagini ale solului marţian ce nu au fost analizate; 4) Cele mai recente cercetări indică faptul că „apa eliberată pe Marte în urma fenomenelor vulcanice este estimată ca fiind echivalentul unui strat de lichid gros de 46 de metri, ce ar acoperi întreaga planetă. Valoarea ţine cont numai de activitatea vulcanică. Volumul maxim de apă pare să se fi înregistrat acum 3-4 miliarde de ani şi coincide cu apariţia marilor canioane. Rezultatele întăresc ideea că, în prima treime a istoriei sale, Marte a fost o planetă umedă”.

TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Marea Sargaselor, spaima legendară a vaselor cu pînze, este un loc atît de special, încît poate fi considerat o regiune geografică distinctă: nu este o mare propriu-zisă, ci o porţiune din Atlanticul de Nord, înconjurată de marii curenţi ai Canarelor şi Golf- Streamului, cu o suprafaţă de circa 6-7 milioane de km2. Principalele caracteristici ale acestei zone au fost sintetizate de Călin Turcu în cartea sa „OZN – istorie stranie şi adevărată”: 1) Este cuprinsă între 37° latitudine nordică şi 27° latitudine sudică, respectiv între 40° şi 75° longitudine vestică. Ea se întinde de la distanţa de 300 km de Antilele Mari spre Florida şi coastele Atlanticului pînă la aproximativ 300 km de ţărm, în apropierea Capului Hatteras şi apoi spre Peninsula Iberică şi Africa, pînă la lanţul muntos subacvatic North Atlantic Ridge; 2) Abundenţa foarte mare a speciilor de faună şi de floră marină este un adevărat „El Dorado” pentru naturalişti. Se remarcă prezenţa ierbii marine, denumită „Sargasum”, care creşte din abundenţă şi pluteşte separat, sau sub forma unei masse compacte; 3) Fiind depărtată de orice ţărmuri, ea este lipsită de aportul de apă dulce, sau de ghiaţă topită, constituind partea cea mai sărată din Oceanul Atlantic (36,5%-37%), care el însuşi este cel mai sărat dintre toate oceanele lumii; 4) Transparenţa foarte mare a apelor sale (peste 65 de metri adîncime) şi calmul total al acestora au creat legenda „Mării Fricii”; 5) Busola indică Nordul geografic, nu pe cel magnetic; 6) Măsurătorile efectuate de satelitul american GEOS-C, lansat la 9 martie 1975, au relevat că, din cauza cîmpului magnetic terestru, nivelul apei scade cu aproximativ 25 de metri, pe o porţiune cu un diametru de circa 200 km. Cristofor Columb, aflat la bordul navei „Santa Maria”, a fost primul explorator important care a remarcat ciudata strălucire a mării, „apa luminoasă” din apropierea Insulelor Bahamas, lîngă latura vestică a Mării Sargaselor. El a făcut aceste observaţii în timpul primei sale călătorii, la data de 11 octombrie 1492, la două ore după apusul soarelui. Într-o perioadă mai recentă, după primele „zboruri” cosmice, astronauţii au semnalat faptul că fîşiile de apă sînt ultimele lumini vizibile pe Terra. Acestui fenomen i s-au dat cele mai diverse interpretări, cum ar fi: marea ar fi agitată din cauza peştilor fosforescenţi, bancurilor de peşti, sau a altor materii organice. Interesant este faptul că lumina este vizibilă la suprafaţa apei, dar mai ales din atmosferă.

(va urma)

Os. Kuhlen

 

COMENTARII DE LA CITITORI