Spionajul în casele de modă (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Moda se numără, ca atîtea alte subiecte, printre curiozităţile Istoriei. Nu este ea, oare, o formă a istoriei sociale? Trebuie să spunem că toate casele de modă, ale căror modele,  unele unicate, sînt răspîndite în întreaga lume, au mica lor lume de privilegiaţi. Ideile lor sînt furate cu regularitate şi asta seamănă cu un omagiu.

pag 18 spionaj 1

Comisarul francez Guy Isnard  ne povesteşte cîteva întîmplări al căror personaj principal a fost el şi colaboratorii săi. Era în anii 1950. La Casa de Modă Dior, parada manechinelor s-a încheiat într-un ropot de aplauze, iar cei care asistaseră la această „manifestare foarte pariziană“ se ridicau de pe scaune surîzători, volubili. Doamnele comentau modele îndrăzneţe… Cu paşi mărunţi, ele se îndreptau spre ieşire. Unul din inspectorii de Poliţie s-a amestecat printre ele, s-a apropiat de  o femeie tînără şi elegantă, care discuta cu multă însufleţire cu o persoană  care purta  bijuterii multicolore în jurul gîtului şi la mîini…

– Scuzaţi-mă că vă întrerup, doamnă, i-a spus inspectorul tinerei femei. Vă rog să mă urmaţi în salonul de alături.

– Dar, domnule!…

– Poliţia! Vă rog să nu faceţi scandal, a insistat el, puţin mai ferm.

Tînăra şi-a luat la revedere de la interlocutoarea ei şi l-a urmat pe inspector. Un funcţionar al Casei Dior aştepta în micul salon. Inspectorul  i se adresă doamnei:

– Arătaţi-mi poşeta! i-a cerut acesta.

Doamna a ezitat, apoi, străduindu-se să afişeze un surîs excedat, i-a întins poşeta. Poliţistul a deschis imediat fermoarul, şi-a strecurat mîna în interior, a tras de ceva care părea a fi un cordon şi fermoarul s-a detaşat. După ce poliţistul a rotit uşor un buton, a apărut un mini-aparat foto. Nu mai rămînea decît să se întocmească un proces verbal de confiscare a aparatului de spionaj.  Dar constatarea actului fraudulos nu putea fi stabilită decît după developarea microfilmului. Atitudinea tinerei era evidentă: cu un aer confuz, aceasta se străduia să-şi păstreze calmul, declinîndu-şi identitatea şi bîlbîindu-se: «Nu înţeleg de ce… de ce sînt bănuită… pentru ce…». Siguranţa cu care tînărul inspector se interesase de  fermoarul poşetei o descumpănise vizibil. Ea sperase, fără îndoială, că, scotocind în interiorul poşetei, acesta nu va găsi nimic compromiţător. Ar fi pretins atunci ca acesta să-i ceară scuze. Era convinsă că „a lucrat“ în deplină securitate.

pag 18 spionaj 3

La o paradă de modă, doamna Regine D…, domiciliată în Marsilia şi locuind la hotelul Georges-V, din Paris, avusese proasta inspiraţie de a se aşeza în primul rînd şi, astfel, inspectorul Galai remarcase, de la bun început, toate mişcările  pe care  aceasta le-a făcut în timpul prezentării colecţiei. De fiecare dată cînd apărea un manechin, îşi fixa poşeta pe genunchi, cu fermoarul îndreptat spre model. Mişcarea mîinii era întotdeauna aceeaşi: o apăsare cu degetul pe extremitatea fermoarului în momentul în care manechinul se oprea pentru a-i fi admirată rochia.

Cu ocazia unei alte prezentări, acelaşi inspector remarcase o doamnă care se folosea prea des de brichetă în timp ce, în sală, nimeni, nici măcar ea!, nu fuma. Pentru că bricheta era un mini-aparat foto, dar deosebit de perfecţionat, fiind înzestrat cu un flash cu tranzistor aproape invizibil.

Descoperirea unei „spioane în dantelă“ nu era întotdeauna atît de simplă, căci aparatul era camuflat într-o floare artificială fixată la reverul unui taior sau într-o broşă. Gestul doamnei, care ducea automat mîna la gulerul bluzei pentru a vedea dacă bijuteria era bine fixată, putea trece drept un tic nervos. Nu putem să fim siguri că printre sutele de persoane care asistau la fiecare din prezentările de modă ale Caselor Balmain, Fath sau Lanvin, inspectorii au detectat întotdeauna toate mişcările anormale. Dacă am fi încercat să constituim o galerie a armelor secrete ale spioanelor de modă, colecţia noastră ar fi fost impresionantă: mînere de umbrelă, fermoare de poşetă, broşe sau flori artificiale, pudriere, etui de ruj, brăţări de ceas. Industria optică făcea adevărate minuni. Ani de-a rîndul, cu toate descoperirile noastre sau indulgenţa marilor croitori – care nu voiau „să dea amploare“  întîmplărilor şi se mulţumeau să-i taie pe delincvenţi de pe lista invitaţilor –, hoţii de colecţii s-au folosit şi au abuzat de ele.

Pînă într-o zi, cînd am constatat că au apărut alte  metode de spionaj. Inspectorii mei se întorceau cu mîna goală. M -am bucurat. Dar, în ciuda acestei concluzii optimiste, s-a trezit vechiul meu instinct de poliţist – scepticismul. Cum, nici  măcar o vulpe la păsări? Cîinii puteau dormi  liniştiţi noaptea? Era prea frumos ca să fie adevărat. Doar dacă…

În presă citisem articole scrise de autori aparent competenţi care  anunţau că explozia americană a confecţiilor (de bună calitate) devasta, pur şi simplu, piaţa modei.  Astfel, rezulta că industria confecţiilor nu mai aştepta ca o „agenţie neagră“ de la Paris să-i trimită secretele furate de la  marii croitori parizieni, pentru că îşi putea permite să le cumpere, pur şi simplu. Căci liniile de fabricaţie nu încep să furnizeze milioane de rochii de la o zi la alta, precum micul artizan care pedalează la maşina de cusut, avînd în faţă un desen interesant. „Vînătorii de imagini“ puteau, deci, să-şi retragă obiectivele ultra-minuscule şi să facă economie cu filmele lor hipersensibile.

Realitatea era, însă, cu totul alta. Spionii îşi dăduseră seama că folosirea aparatelor costa prea scump. Piraţii de „haute couture“ reveniseră, pur şi simplu, la metoda veche de cînd lumea, care constă în a te servi de instrumentul cel mai  vizibil, dar şi cel  mai secret: ochii. Evident, era nevoie de persoane dotate cu o memorie vizuală excepţională. În domeniul furtului de modele unicate, a avut loc o adevărată transformare. Pentru mine şi colaboratorii mei, această întoarcere la metodele naturale însemna că trebuia să revenim la sistemele noastre de anchetă anterioare, căci „Uniunea sindicală a croitorilor parizieni“ ne semnalase noi cazuri de contrafacere chiar în Statele Unite, şi aceasta în ciuda previziunilor optimiste ale ziariştilor. Procedeele erau diverse: de la cele mai simple, la cele mai complicate. Astfel, Elsie Edel, o tînără încîntătoare, a cumpărat 42 de modele de la Carven, Fath, Heim, Desses, Lafaurie şi Rochas, apoi, în modul cel mai legal din lume, a luat avionul de New York împreună cu modelele achiziţionate de ea. Acolo, a organizat o paradă  de modă strălucitoare. Acţiunile sale frauduloase nu au început decît mai tîrziu, cînd a confecţionat nenumărate reproduceri ale modelelor „ei“ pe care le-a comercializat în toate oraşele americane. Abia după un an, „Uniunea sindicală a croitorilor parizieni“ ne-a anunţat despre aceste practici. Dar ne era imposibil s-o arestăm pe Elsie Edel, pentru că ea nu comisese nici un delict în Franţa, ci pe teritoriul american. Aşteptînd ca plîngerea croitorilor francezi să aibă vreun efect în Statele Unite, Elsie a fost trecută pe lista neagră a saloanelor pariziene. I-a fost interzis accesul la prezentările de modă şi nu i s-a mai vîndut nimic. Sancţiune benignă, în realitate, căci ea putea cumpăra modelele prin complici… Dar nu toţi vînătorii de colecţii dispuneau de impozantul capital care i-a permis Elsiei Edel să-şi realizeze „operaţiunile“. René Lambert, de exemplu, a compensat lipsa de fonduri prin îndrăzneală. A cumpărat 5 modele şi a încercat să „exporte“ 40. Cum şi le procurase pe celelalte 35? René era un tînăr prezentabil, cu o conversaţie agreabilă, cu mare succes printre midinete, ca şi printre doamnele din lumea bună. Frecventa saloanele de croitorie de lux şi avea reputaţia unui om de afaceri corect. Lumea zîmbea în faţa aventurilor lui amoroase. Dar una dintre cuceririle sale nu s-a amuzat deloc. Din gelozie, ea ne-a scris o scrisoare în care  ne dezvăluia manevrele fostului său amant. Din acel moment, René Lambert a fost pus sub urmărire. Inspectorii mei au putut astfel reconstitui reţeaua de relaţii  pe care le avea în „laboratoarele“ în care se realizau falsurile. Aflasem că obţinuse viza pentru o scurtă vizită în Statele Unite. Se pregătea, deci, să-şi ducă achiziţiile acolo. La biroul parizian al companiei „Pan Am“, presupunerea noastră a fost confirmată. Plecarea sa era iminentă. Am trimis 2 inspectori la hotelul în care locuia. Lambert le-a deschis uşa, fără să protesteze. Valizele pregătite se aflau lîngă uşă.

– Plecaţi în voiaj?  a întrebat, inocent, inspectorul Thibaud, care conducea, în acea zi, operaţiunea.

– Da, mă duc la New York.

– Turism? Afaceri? se interesă Thibaud.

– Afaceri. împreună cu asociatul meu american deţin, la New York, o casă de croitorie.

– Ştiţi, domnule Lambert, că sînteţi bănuit că exportaţi modelele caselor de modă pariziene? întrebă brusc Thibaud.

Lambert nu părea deloc uimit.

– Bănuit? Ciudat! exclamă el. Şi, de cine sînt bănuit? Cumpăr modele de la croitorii parizieni, după toate regulile, cu drept de reproducere, evident. Vreţi proba?

– Da, ar fi soluţia cea mai simplă, încuviinţă Thibaud.

René Lambert i-a arătat o chitanţă de plată pentru 5 modele.

– E tot ce duceţi cu dumneavoastră? întrebă, blînd, Thibaud. Putem  să vedem?

Bărbatul a deschis, fără să ezite, una din valize, a scos un dosar şi  i-a arătat documentele.

– E perfect, admise inspectorul. Dar nu ne-aţi arătat cealaltă valiză.

Zîmbetul domnului René Lambert îngheţă .

– Dar, domnule… se bîlbîi el… aţi văzut documentele…

– Deschideţi, ordonă Thibaud pe un ton brusc sec.

Acesta se conformă şi, sub mulţimea de cămăşi, pijamale, ciorapi, pe fundul dublu al valizei el  a descoperit un plic voluminos care conţinea cele 35 de copii căutate.

pag 18 spionaj 2

După cum am mai spus, „văzătoarele“ erau foarte greu de reperat. Totuşi, nu există memorie, oricît de fenomenală, care să fie în stare să înregistreze exact toate detaliile care aduc originalitate unei rochii cînd prin faţa ochilor îţi trec alte 20 de modele în numai o oră. Atunci, spioanele erau obligate să se concentreze numai asupra cîtorva modele. Sau reveneau cîteva zile la rînd pentru a fotografia „din ochi“ taioarele şi mantourile pe care nu putuseră să le redeseneze din memorie, în serile precedente. Supraveghetoarele caselor de modă s-au obişnuit să  le remarce pe cele care reveneau. Manevra lor le intriga cu atît mai mult cu cît majoritatea acestor doamne elegante, atît de curioase să revadă ce admiraseră deja, nu cumpărau nimic, deşi fuseseră invitate în calitate de „reprezentante ale comerţului“. Astfel, Yvonne Gerlach, tînără, frumoasă, cu privirea plină de inteligenţă, a fost observată în mai multe saloane de croitorie de lux, cu ocazia prezentărilor modelelor din luna ianuarie. Dintr-o întîmplare, a fost înregistrată la „Uniunea sindicală“. Apoi, într-o dimineaţă, secretarul acestei organizaţii ne-a pus în alertă. Am trimis imediat 2 inspectori pe urmele ei. Au ajuns la hotelul unde locuia imediat după ce aceasta plecase cu taxiul la  Aeroportul Orly. Inspectorii mei nu aveau maşină şi au fost nevoiţi să se descurce cu propriile mijloace. În timp ce unul dintre ei telefona la Orly, pentru a-i ruga  pe colegii de la controlul paşapoartelor să o reţină cît mai mult timp pe numita Yvonne Gerlach, celălalt căuta un taxi. Cînd au sosit la aeroport, cei care  controlau paşapoartele le-au spus că folosiseră toate subterfugiile posibile pentru a o întîrzia  pe pasageră, dar că, după  ce o reţinuseră în mod  nejustificat, au trebuit s-o lase să treacă de vamă.

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI