Spionajul în casele de modă (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Bine, atunci cereţi turnului să întîrzie plecarea avionului! – a spus unul dintre inspectorii mei.

Au ajuns la aeroport în momentul în care „clienta“ urca în autobuzul care îi conducea la avion pe călătorii pentru New York.

Domnişoară Gerlach, vă rog să-mi acordaţi cîteva minute, i-a cerut, amabil, inspectorul care conducea operaţiunile.

Cum? O întrevedere acum? Vedeţi bine că avionul meu pleacă…, a protestat tînăra elegantă, care nu-şi dăduse seama că avea de-a face cu 2 poliţişti.

O! nu vă neliniştiţi, nu durează mult timp, a asigurat-o inspectorul, după care a scos legitimaţia.

Galant, a luat-o de braţ şi a condus-o în biroul vamei. De fapt, oamenii mei nu erau siguri de nimic. Yvonne Gerlach avea în mînă o geantă de voiaj destul de mare. Inspectorul s-a hotărît că era cazul să rişte.

Vreţi să deschideţi geanta? i-a cerut el, răspicat.

În acel moment, Yvonne şi-a dat seama că situaţia era gravă. Mîinile îi tremurau, dar a deschis geanta. Din mijlocul diferitelor obiecte, ea a scos un album cu crochiuri şi un plic mare, plin cu modele de rochii. Cînd a început să studieze desenele, inspectorul şi-a dat seama că avea în faţă o „văzătoare“ foarte dotată, dar care era lipsită de „acoperire“: dacă ar fi avut bani să cumpere cîteva modele, nimeni nu ar fi bănuit-o de intenţii frauduloase. Frumoasa Yvonne, care era debutantă în meserie, s-a ales cu o amendă de 300 de franci. Recidivistele primeau de la 3 luni la 2 ani închisoare.

La începutul anului 1955, observatorii Uniunii sindicale aflaseră de existenţa unei companii numită „Fashion Service Simston“, prin care se scurgeau informaţii către o societate americană, care vindea modele de origine franceză sub propriul său „Copyright“ internaţional. În luna octombrie a aceluiaşi an, casele de modă Fath, Lanvin-Castillo şi Patou l-au atacat pe David Simston, directorul acestei companii în Justiţie cerîndu-i 1.350.000 dolari, adică 540 milioane franci, despăgubiri. Oamenii mei nu fuseseră chemaţi să intervină în acel moment. De fapt, există două metode pentru a distruge o filieră de contrabandă: se poate începe ori de la „cumpărători“, ori de la sursa unde se află „furnizorii“. Am văzut deja la lucru numeroşi „spioni în dantelă“ care aprovizionau croitorii americani, dornici să economisească cheltuielile imense de achiziţie a modelelor pariziene. După fiecare acţiune de a noastră, credeam că filiera a fost dezmembrată. Dar, nu era aşa. „Furnizorii“ pe care i-am arestat nu erau cei care livrau modelele companiei „Fashion Service Simston“, pentru că aceasta îşi continua imperturbabilă activitatea. De două ori pe an, la numai cîteva săptămîni după prezentările unor colecţii la Paris, firma difuza un album intitulat, fără nici o ironie, : „Interpretări ale colecţiilor pariziene“. Iar aceste albume anuale erau vîndute în Statele Unite, Canada şi America de Sud unui număr de 5.000 de abonaţi, care plăteau 2.000 de dolari/exemplar! Deci, pentru cîteva zeci de planşe policopiate ale modelelor furate la Paris, „Fashion Service Simston“ încasa 10 milioane de dolari (5 miliarde de franci din acea vreme). Niciodată, de la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, croitoria franceză de subtilizare nu fusese confruntată cu o asemenea acţiune de furt a creaţiilor sale. De data aceasta, în loc să recurgă la serviciile noastre, Uniunea sindicală a preferat să cheme concurenţa, chiar în Statele Unite, în faţa Justiţiei new-yorkeze. Un an mai tîrziu, în noiembrie 1956, Tribunalul l-a condamnat pe David Simston. Acesta a făcut recurs. Cînd decizia tribunalului a fost confirmată, el a făcut, din nou, recurs, de data aceasta la Curtea Supremă a Statelor Unite. În 1959, nu se ajunsese încă la nici o concluzie. Abia atunci, mi-a cerut Uniunea sindicală ajutorul. Am luat totul de la început, adică de la sursa pariziană.. Pînă în acel moment, ancheta demonstrase că scurgerile coincideau întotdeauna cu datele celor două prezentări anuale de modă. Se putea conchide că ele nu proveneau din furturile din ateliere, personalul fiind în afara oricăror bănuieli. Nu ne rămînea decît să-i investigăm pe cei care frecventau saloanele mondene. Dispuneam de listele „invitaţilor suspecţi“ întocmite de Uniunea sindicală. Pentru că opţiunile de supraveghere nu ajunseseră, pînă la acea dată, la detectarea „furnizorilor“ către „Fashion Service Simston“, aceştia trebuiau căutaţi printre invitaţii care nu fuseseră niciodată bănuiţi. Să lucrezi în Poliţie, înseamnă să ai multă răbdare. Ne-au trebuit cîteva luni, din februarie pînă în iulie 1959, pentru ca să putem stabili un tablou al tuturor posibilităţilor, comparînd numele persoanelor care se prezentau regulat la colecţiile unui designer sau altul, cu modelele care se aflau la aceleaşi date (asta însemna să ne întoarcem cu ani în urmă) în revistele lui Simston. Toată această muncă ne-a dus, în final, pe urmele unei tinere ziariste austriece.

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI