Spiritele şi fantomele (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

O fantomă este considerată o manifestare fizică a spiritului supravieţuitor al unei persoane cunoscute ca decedată. Forma spirituală a fantomei poate apărea ca o masă amorfă, ceţoasă, ca o reflectare exactă, dar translucidă, a persoanei respective sau ca o replică fizică fidelă a individului despre care se ştie cu certitudine că ar fi mort. Chiar dacă persoana reprezentată astfel era bine cunoscută, sau dragă celor care îi simt prezenţa, apariţia unei fantome provoacă adesea sentimente de teamă sau respect superstiţios.

Deşi termenii „spirit“ şi „fantomă“ sînt în general identici în accepţia opiniei publice, mulţi cercetători ai fenomenelor PSI, specializaţi în acest domeniu al necunoscutului, atrag atenţia că fantomele sînt asociate de obicei cu locuri unde, de-a lungul anilor, s-a creat o atmosferă unică, generată de o imensă suferinţă sau de mari tragedii colective – ca de pildă locurile de desfăşurare ale unor bătălii. În cazul unor asemenea bîntuiri, prezenţa anumitor figuri eterice poate fi raportată atît de des, încît acestea par să fi dobîndit o forţă vitală independentă, care le permite să continue să existe în contextul unei anumite bătălii, al ruinelor unei clădiri arse sau în locurile întunecate ale holului unui spital. Vom explora categorii numeroase de spirite şi fantome, cum ar fi apariţiile morţilor, fenomenul „luminilor fantomatice“ şi energia devastatoare a poltergeist-ului, un spirit iritabil şi zgomotos. În plus, vor fi examinate, în detaliu, cazuri spectaculoase de bîntuiri, precum „Qrota vrăjitoarei familiei Bell“, „Casa parohială din Borley“, „Casa Whaley şi Conacul de pe plantaţia Myrtles“.

Un sondaj Gallup, realizat în mai 2001, a dezvăluit că 38% dintre americanii chestionaţi credeau în existenţa fantomelor. Răspunzînd unei alte întrebări, în cadrul aceluiaşi sondaj, 42% dintre participanţi au admis credinţa în existenţa caselor bîntuite, cu 13% mai mult decît în urma sondajului desfăşurat în 1990. În cel mai mare sondaj asupra credinţei în paranormal întreprins vreodată în Marea Britanie, Grupul de Analiză a Consumatorului a descoperit că 57% dintre britanici cred în fantome.

Documentare de televiziune, precum seria „Haunted History“, de pe History Channel, şi reluarea seriei „In Search Of“, de pe Sci Fi Channel, prezintă mărturii referitoare la fantome şi bîntuiri, pe care publicul este dornic să le accepte ca dovadă a existenţei spiritelor în castele, conace şi cîrciumi vechi din întreaga lume. Producătorii de filme de ficţiune au găsit o audienţă avidă de poveşti captivante cu fantome în cazul unor pelicule cum ar fi „The Sixth Sense“ (1999), „Sleepy Hollow“ (1999) şi „The Others“ (2001).

Cărţile despre fantome – fiction şi non-fiction – rămîn în fruntea clasamentelor celor mai căutate titluri. Site-ul Bames & Moble.com oferă spre vînzare 8.102 cărţi la căutarea după cuvîntul-cheie „ghost stories“. Şi apoi mai este şi Internetul, în care există peste 650.000 de site-uri dedicate domeniului „fantome şi bîntuiri“.

În ciuda unui asemenea interes remarcabil faţă de fantome, venit din partea unui segment larg al opiniei publice, unul dintre principalele motive pentru care nici ştiinţa, nici societatea, în general, nu au luat în considerare, cu seriozitate, problematica fantomelor şi spiritelor îl constituie lipsa a ceea ce savanţii numesc dovada fizică tangibilă, menită să demonstreze că, după moarte, fiinţa umană nu se scufundă în hăul nefiinţei. Scepticii rămîn insensibili la cele mai înspăimîntătoare, şocante sau tulburătoare referiri la contacte personale cu spiritele şi pînă şi cei mai liberali dintre savanţii contemporani ezită să se implice în „vînătoarea de fantome“, de teamă să nu-şi piardă credibilitatea. Şi, cum despre fantome se pretinde că ar fi spirite ale unor oameni care au supravieţuit morţii fizice, mulţi savanţi doresc să evite ceea ce ei consideră a fi domenii care degenerează în elemente abstracte şi ezoterice ale credinţei şi religiei.

Dar cu cît ştiinţa se străduieşte mai mult să ignore evidenţa fantomelor sau să nege continuitatea vieţii de după moarte, cu atît poveştile despre fantome tind să devină mai populare în rîndurile marelui public. Cu cît ştiinţa caută mai mult să demistifice lumea în care trăim, cu atît oamenii obişnuiţi doresc mai mult să-şi păstreze un sentiment de mister şi miracol, crezînd în fantome şi supranatural. În lucrări precum „Leaps of Faith: Science, Miracles and the Search for Supernatural Consolation“ (1999), psihologul Nicholas Humphrey insistă asupra faptului că ştiinţa nu va reuşi niciodată să explice lumea şi să asigure oamenii că poate exista un sens al vieţii mai complet decît cel pe care îl poate oferi credinţa în supranatural sau divin.

Entităţile fantomatice

Nu există nici măcar o singură cultură pe Pămînt care să nu aibă propriile poveşti cu fantome. În vreme ce indivizii din diferite părţi ale planetei îşi dispută problemele de politică, religie şi filosofie din perspectiva înclinaţiilor culturale specifice, dacă există un factor unificator în sfera necunoscutului şi inexplicabilului, acela este cu siguranţă manifestarea entităţilor fantomatice. Desigur, nu toţi cei care cred în fantome împărtăşesc aceleaşi opinii asupra originii acestora. Unii susţin că apariţia fantomelor dovedeşte supravieţuirea după moarte.

Alţii consideră că asemenea fenomene reprezintă dimensiuni diferite ale realităţii. Şi, cu toate că, în cadrul diferitelor culturi contemporane, nu toată lumea crede în fantome, sondajele de opinie continuă să indice faptul că mulţi dintre semenii noştri o fac.

Un sondaj Gallup realizat în mai 2001 a arătat că 38% dintre americanii chestionaţi erau convinşi de existenţa fantomelor, cu 13% mai mult decît în 1990. Deşi epoca actuală este considerată una a ştiinţei, imaginea tradiţională a fantomei pare să fie la fel de captivantă şi înspăimîntătoare ca întotdeauna. Poate şi din cauză că ştiinţa nu poate oferi niciodată răspunsuri la marile întrebări şi nu poate linişti psihicul atît de complet pe cît o face credinţa în supranatural.

Faimosul psihanalist Carl Gustav Jung (1875-1961) a descris o întîlnire personală cu o fantomă în cartea lui Fanny Moser, „Spuk“ (1950). În 1920, Jung îşi petrecea sfîrşitul de săptămînă la un conac de ţară englezesc, închiriat de un prieten. Dar noaptea, în conac, nimeni nu se putea odihni, clădirea fiind ţinta unui vast repertoriu de fenomene specifice bîntuirii. Se auzeau ciocănituri în pereţi, se simţeau mirosuri urîte, iar din pereţi se scurgeau lichide misterioase. Jung se simţea neputincios ori de cîte ori ciudăţeniile se declanşau şi imediat o transpiraţie rece îi năpădea fruntea.

Punctul culminant al bîntuirii s-a produs atunci cînd capul unei femei s-a materializat din perna aflată pe patul savantului, la doar cîteva zeci de centimetri de capul acestuia. Capul fantomatic avea un ochi deschis, care-1 privea ţintă pe psihanalistul înmărmurit. Jung a reuşit să aprindă o lumînare, iar îngrozitorul spectru a dispărut. Ulterior, savantul a aflat de la localnici că toţi ceilalţi chiriaşi de dinaintea sa plecaseră de la conac după cel mult o zi sau două petrecute acolo.

În limbajul parapsihologici – ramura ştiinţelor comportamentale care examinează asemenea fenomene -, o fantomă este străină celui care o percepe, în vreme ce apariţia este familiară, martorul recunoscînd instantaneu în ea imaginea unui părinte, a unui frate sau a unui prieten decedat. O apariţie se produce de obicei în momente de criză – adesea coincizînd cu moartea persoanei respective – şi are loc doar o singură dată. În analele parapsihologici există şi relatări privind cazurile experimentale, în care indivizii au încercat deliberat să-şi proiecteze imaginea fantomatică în faţa anumitor martori, ca un efort de proiectare a propriei esenţe spirituale în cadrul unei experienţe de dematerializare personală.

Un fenomen poltergeist constituie proiecţia unei energii parapsihice, care îşi află nucleul energetic în subconştientul uman, cel mai adesea în cel adolescentin, şi emană, prin urmare, mai curînd de la vii decît de la morţi. Un poltergeist reprezintă o fantomă doar în limbajul colocvial, care leagă cele două fenomene prin prisma naturii „fantomatice“ a poltergeistului, pseudoentitate invizibilă care preferă întunericul pentru exercitarea violentă a puterilor sale, prin deplasarea obiectelor casnice, a mobilierului sau chiar a oamenilor prin încăpere.

Relatările despre oameni care ar fi zărit spiritele morţilor se numără printre cele mai frecvente descrieri ale fantomelor, în toate culturile lumii. Apariţiile post-mortem – în care o imagine translucidă, dar recognoscibilă, este sesizată după decesul persoanei reprezentate de ea – sînt considerate de mulţi observatori şi cercetători drept dovada supravieţuirii spiritului uman după dispariţia fizică.

Apariţiile care îşi fac de obicei simţită prezenţa într-o încăpere, într-o casă sau într-un anumit loc sînt numite fantome, fenomene misterioase care apar adesea, în decursul anilor, părînd să-şi menţină o forţă vitală personală, ca şi cum ar fi un soi de marionete transcendentale.

Deşi oamenii au vorbit despre observarea fantomelor şi spiritelor morţilor încă de la cele mai vechi consemnări istorice ale activităţii umane, primul efort organizat de a studia astfel de fenomene a avut loc în 1882, prin formarea la Londra a Societăţii de Cercetări Parapsihice (SPR). Prin intermediul unui chestionar pus în circulaţie, voluntarii au fost întrebaţi dacă vreodată, atunci cînd erau perfect conştienţi, experimentaseră fenomene vizuale sau auditive neobişnuite. Din cei 17.000 de oameni chestionaţi, 1.684 au răspuns afirmativ. De aici, membrii comitetului care efectuaseră sondajul au dedus că aproape 10% din populaţia Londrei trăise la un moment dat o manifestare paranormală. Ei au trimis chestionare suplimentare, cerînd detalii celor care dezvăluiseră asemenea experienţe stranii. Investigaţii şi interviuri ulterioare au permis primilor cercetători în domeniul fenomenelor PSI să stabilească o serie de premise fundamentale în privinţa fantomelor.

De pildă, comitetul a reuşit să ajungă la concluzia că, deşi fantomele sînt legate şi de alte evenimente, în afara morţii, de cele mai multe ori există o conexiune între ele şi dispariţia corpului fizic. Contactele vizuale cu fantome erau cele mai frecvente şi, din cazurile raportate, la aproape un sfert asistaseră şi alţi martori, în afara respondenţilor. Cei care au răspuns la a doua formă a chestionarului au precizat că nu fuseseră bolnavi atunci cînd primiseră vizitele paranormale şi insistau că manifestările respective erau total diferite de creaturile de coşmar care pot să apară în urma unei febre ridicate sau a consumului exagerat de alcool. Dintre cazurile de fenomene auditive, precum voci auzite, o treime erau colective, la ele asistînd mai mulţi martori. După publicarea concluziilor comitetului de cercetare, SPR a fost asaltată de relatări personale privind întîlniri cu fantome şi spirite. Pentru a ajuta comitetul în gestionarea imensului aflux de informaţii, SPR a pus la punct o serie de întrebări care puteau fi aplicate fiecărui caz în parte. Printre acestea se numărau: este mărturia făcută la prima mînă? Dacă nu, este ea întărită de martorul principal? Subiectul era treaz la momentul respectiv? A recunoscut apariţia? Subiectul era anxios sau se aştepta la o asemenea întîlnire? Era posibil ca amănuntele relevate să fi fost inserate în descrierea întîlnirii după eveniment?

Astăzi, la peste 120 de ani de cînd Societatea Britanică de Cercetări Parapsihice a demarat serioasa acţiune de catalogare a fantomelor, potrivit unui sondaj dat publicităţii la 20 martie 2000, de postul de televiziune GMTV, din Londra, 42% dintre locuitorii aceleiaşi zone metropolitane cred în fantome şi aproape jumătate dintre ei spun că au văzut sau au simţit prezenţa unei fantome.

În explorarea paranormalului s-a descoperit că majoritatea tipurilor de fenomene par să fie universale, circumstanţele individuale ale descrierilor potrivindu-se interpretărilor culturale unice, indiferent de regiunea unde se manifestă. Entităţile fantomatice descrise în acest material sînt enumerate în cadrul unor categorii largi, căci va fi evident că aceste creaturi nu respectă graniţe stricte – mai ales dintre cele stabilite de oamenii care încearcă să le explice sau să le identifice.

Apariţiile

Există un consens aproape general între parapsihologi că, atunci cînd cineva vorbeşte despre o apariţie se referă, de obicei, la o „fantomă“ cunoscută martorilor, mai curînd decît la o prezenţă eterică necunoscută. Printre cele mai comune şi mai întîlnite fenomene paranormale se numără cel al „apariţiilor de criză“, în care imaginea fantomatică este văzută, auzită sau simţită atunci cînd individul reprezentat de ea traversează o criză – de obicei în momentul morţii. Un exemplu familiar ar putea fi cel al unui bărbat care citea liniştit ziarul, în casa lui din Dearborn, Michigan; la un moment dat, ridicîndu-şi capul, a zărit silueta tatălui său, îmbrăcat în costumul său obişnuit şi fluturînd din mînă, în semn de rămas-bun. Martorul a rămas uimit, căci tatăl lui locuia în Austin, Texas. Dar, după doar cîteva minute, el a primit un telefon de la sora lui din Austin, care-l informa că tatăl lor tocmai decedase.

Unii parapsihologi au arătat că în momentul morţii sufletul este eliberat de constrîngerile materiale, fiind capabil să rătăcească dincolo de spaţiu şi timp şi, în unele cazuri, să iniţieze un ultim contact, pasager, cu unul dintre cei dragi. Aceste proiecţii în momentul morţii arată că există ceva nonfizic în interiorul fiinţei umane, capabil să sfideze toate legile acceptate ale fizicii şi, mai important, să supravieţuiască morţii fizice.

Poveşti documentate despre asemenea apariţii pot fi întîlnite în literatura tuturor epocilor şi culturilor. Imaginile celor dragi, veniţi să îşi ia adio, să ofere compasiune şi mîngîiere înainte de trecerea lor într-un alt plan existenţial, le apar deopotrivă bogaţilor şi săracilor.

În noaptea de 11 spre 12 iunie 1923, Qladys Watson dormea de trei sau patru ore, cînd a fost trezită de cineva care o striga pe nume. Ridicîndu-se din pat, a distins silueta iubitului său bunic, aplecîndu-se către ea. „Nu te teme, sînt eu. Tocmai am murit“, i-a spus imaginea.

Watson a început să plîngă şi s-a întins, în pat, pentru a-şi trezi soţul. „Iată cum mă vor îngropa, a spus bunicul Parker, arătînd spre costumul şi cravata neagră pe care le purta. Voiam doar să-ţi spun că am aşteptat să plec de aici încă de cînd am rămas fără mama“.

Casa familiei Watson se afla lîngă Laboratoarele Lilly din Indianapoiis, Indiana. Dormitorul era slab luminat de becurile din laborator. Bunicul Parker a apărut ca o siluetă clară, solidă, perfect vizibilă. Apoi, înainte ca Qladys Watson să-şi trezească soţul, silueta lui a dispărut.

Domnul Watson a fost convins că soţia lui avusese un coşmar. A încercat să o liniştească, spunîndu-i că bunicul ei era viu şi nevătămat, la Wilmington, Delaware. Dar Qladys Watson rămînea de neînduplecat, convinsă că nu visase, ci îşi văzuse bunicul care venise să-şi ia adio. Era ora 4,05 a.m. cînd domnul Watson a sunat la părinţii soţiei lui, în Wilmington, pentru a dovedi că experienţa fusese un coşmar. Doamna Parker a fost suprinsă de acel telefon nocturn. Ea stătuse cea mai mare parte a nopţii alături de socrul ei şi aşteptase dimineaţa spre a le da copiilor trista veste că bunicul murise, la ora 4,00 a.m. Watson fusese trezită de apariţia pe deplin materializată a bunicului ei pe la ora 3,30 a.m., ora oraşului Indianapolis. Soţul ei se sculase din pat şi sunase pe la 4,05 a.m. Bunicul Parker murise la 4,00 a.m., fusul orar estic – cu o oră şi jumătate înainte de a-şi face apariţia în faţa nepoatei lui. Watson şi-a descris experienţa în revista „Journal of the American Society for Psychical Research“ (Vol. LXV, nr. 3), în care a menţionat că atît ea, cît şi soţul ei erau copii de preoţi metodişti „…educaţi împotriva superstiţiilor încă din fragedă pruncie“.

Cînd doamna Watson a fost întrebată de un investigator al ASPR dacă experienţa ascultării vocii bunicului putea fi comparată cu receptarea glasului cuiva real sau mai curînd cu o voce interioară, ea a răspuns că totul se petrecuse ca şi cum bunicul Parker se aflase acolo în carne şi oase, vorbindu-i cu un glas molcom şi totuşi hotărît.

Tatăl doamnei Watson, reverendul Walter E. Parker Sr., a întărit povestea fiicei lui într-o scrisoare către ASPR, în care preciza şi că Qladys fusese întotdeauna nepoata favorită a tatălui său şi că îi promiseseră acesteia că o vor înştiinţa de îndată ce bunicul se va îmbolnăvi vreodată serios – părinţii doamnei Watson locuind în aceeaşi casă cu bătrînul. „Căzuse la pat cu o zi înainte. Am chemat doctorul şi am crezut că totul va fi bine. Dar, pe neaşteptate, tata a murit în jurul orei 4 dimineaţa. Voiam să aşteptăm pînă dimineaţă, pentru a o anunţa pe Qladys. Cred sincer în realitatea experienţei descrise de fiica mea“.

John Frederick Oberlin (1740-1826), un faimos pastor, educator şi filantrop, a transformat efectiv viaţa satelor din valea Bande-la-Roche, din munţii Vosgi, în Alsacia. Curînd după sosirea lui în district, clericul şi-a exprimat profunda dezamăgire cu privire la superstiţiile localnicilor. El s-a arătat nemulţumit mai ales de poveştile oamenilor locului privitoare la apariţiile celor decedaţi. Noul pastor a decis să-i educe pe ţăranii superstiţioşi, lansîndu-se într-o campanie de predici energice, împotriva unor astfel de eresuri.

În ciuda negării oficiale a apariţiilor, veştile despre astfel de fenomene au continuat să circule şi Oberlin a fost suficient de onest încît să admită că simţea cum dogma pe care se baza îşi pierdea tot mai mult din consistenţă. În 1806, o teribilă avalanşă a îngropat, la Rossberg, cîteva sate, iar rapoartele despre viziuni ale spiritelor celor morţi, apărute rudelor rămase în viaţă, au devenit atît de numeroase încît Oberlin a sfîrşit prin a crede că, într-adevăr, sătenii vedeau spiritele celor răposaţi.

În cartea „Footfalls on the Boundary of Another World“ (1848), Robert Dale Owen relatează că Oberlin a ajuns să creadă că spiritul propriei sale soţii i s-ar fi arătat după moartea acesteia. Clericul susţinea că acest spirit veghea asupra lui, asemenea unui înger păzitor. Mai mult, Overlin pretindea că poate vedea spectrul femeii, putea vorbi cu ea şi îi folosea sfaturile referitoare la evenimente viitoare. Oberlin a compilat stufoasele manuscrise unde descria în amănunt o serie de manifestări în care spiritul soţiei i se arătase, dictîndu-i informaţii referitoare la viaţa de după moarte. El a devenit convins că locuitorii lumii invizibile li se pot arăta celor vii şi că, la fel cum spiritele sînt apariţii pentru pămînteni, aşa şi pămîntenii sînt consideraţi apariţii pentru spirite.

Întrebarea care poate persista este dacă cei care raportează asemenea apariţii observă de fapt o entitate imaterială, ocupînd o arie concretă, în timp şi spaţiu, sau percep mai curînd rezultatul unui mesaj-imagine transmis telepatic, în momentul morţii, de către persoana iubită. Martorii insistă însă că experienţele lor nu pot fi considerate doar simplu rod al imaginaţiei lor.

Autoscopia (1)

Un fenomen care ar putea fi strîns legat de proiecţia sinelui astral, din experienţele de dematerializare, este cel al apariţiei propriei dubluri. Qoethe (1749-1832), poetul german, a avut şocanta experienţă de a se întîlni pe sine, pe cînd pleca din Strasbourg.

Fantoma purta o pelerină cenuşie, cu dantelă aurie, pe care Qoethe nu o mai văzuse niciodată. Opt ani mai tîrziu, pe cînd poetul se afla pe acelaşi drum, mergînd să o viziteze pe Frederika, a avut revelaţia să constate că era îmbrăcat în aceeaşi pelerină pe care o purtase anterior fantoma lui.

În 1929, un arhiepiscop i-a scris lui Sir Oliver Lodge, spre a-1 înştiinţa asupra unui anumit incident care se petrecuse într-o seară cînd, simţindu-se obosit, clericul se întorsese acasă. S-a aşezat în fotoliul său favorit şi a aţipit aproape imediat. Apoi, preciza el în scrisoare, s-a trezit brusc, după un sfert de oră (şi-a dat seama de asta uitîndu-se la ceas). În faţa ochilor se afla chiar silueta lui, luminoasă şi vaporoasă, privindu-1 cu mult interes şi satisfacţie. După ce arhiepiscopul şi fantoma lui s-au privit în tăcere, preţ de cinci secunde, sinele fantomatic a dispărut pentru puţin timp, spre a reveni, parcă şi mai clar decît o făcuse prima dată.

Astfel de fenomene stranii sînt numite „halucinaţii autoscopice. Ele nu par să servească unui scop anume, cum ar fi un avertisment sau avansarea unei informaţii valoroase, reprezentînd, pur şi simplu, proiecţia imaginii trupeşti a unui individ. Practic, este ca şi cum un om s-ar putea vedea fără oglindă.

Dr. Edward Podolsky a adunat o serie de relatări ale unor persoane care susţineau că şi-ar fi văzut propria fantomă şi a consemnat şi experienţa unui anume domn Harold C. din Chicago, Illinois, care a revenit acasă după o zi grea la birou, chinuit de o migrenă. Aşezîndu-se să mănînce, omul a văzut, în faţa sa, replica lui perfectă. Această dublură uluitoare a repetat fiecare mişcare pe care Harold C. a făcut-o în timpul mesei. De atunci, bărbatul şi-a mai văzut dublura în mai multe rînduri – de fiecare dată după instalarea unei migrene.

Pe cînd se machia, doamna Jeanie P. a remarcat, surprinsă, apariţia unei replici identice cu a ei, care îi repeta gesturile. Doamna P. a întins mîna, spre a atinge dublura, iar imaginea, la rîndul ei, a dorit să o atingă, femeia simţind chiar o mîngîiere uşoară pe obraz.

(va urma)

Brad Steiger şi Sherry Hansen Steiger

(Text reprodus din „Enciclopedia fenomenelor neobişnuite şi inexplicabile“)

COMENTARII DE LA CITITORI