STAFIILE SÎNT REALE

in Lecturi la lumina ceaiului

Oricui îi face plăcere să asculte o poveste bună cu stafii. Dar, sînt stafiile „reale“? Şi, dacă sînt, ce sînt ele şi cum trebuie corelată realitatea lor cu învăţătura Bibliei? Ce putem să spunem despre mişcarea spiritistă, care încearcă să intre în contact cu cei care au trecut în lumea de dincolo? Fără îndoială că stafiile sînt reale. Unele dintre ele, cel puţin. Desigur, şarlatani lipsiţi de scrupule au folosit tot felul de şiretlicuri şi tehnici inteligente de manipulare – în special mediumii profesionişti -, pentru a produce fenomene spectrale, dar, după ce eliminăm cazurile de înşelătorie, rămînem, totuşi, cu un număr impresionant de experienţe inexplicabile, ce implică prezenţa fantomelor, relatate de martori care nu pot fi bănuiţi de gînduri ascunse.

Prezentăm 3 astfel de exemple, selectate pentru diversitatea lor reprezentativă. Primul este un caz clasic, din literatura mai veche, dar minuţios documentat. Al doilea este un caz modern, de bîntuire animală. Al treilea este unul dintre cele 60 de cazuri paradigmatice existente în fişierele Societăţii Britanice pentru Cercetări Psihice, care au fost analizate de G. N. M. Tyrrell, un cercetător contemporan foarte serios.

În jurul anului 1667, mă aflam în compania unor persoane onorabile, în casa unui nobil din Vestul ţării, care, înainte de a fi locuinţa lui, fusese o mînăstire de maici. Trebuie să mărturisesc faptul că, adesea, i-am auzit pe servitori şi pe alţi foşti locuitori, sau oaspeţi ai acelei case vorbind despre zgomote, mişcări şi apariţii care tulburau, frecvent, casa, dar, la acea vreme, nu mi-au stîrnit nici un fel de teamă. Întrucît casa era plină de oaspeţi, am împărţit o frumoasă cameră lambrisată, numită ,,dormitorul doamnelor”, cu vechilul nobilului, domnul C. Ne-am retras destul de devreme în camera noastră şi, bucurîndu-ne de un foc bun în cameră, am petrecut o vreme citind, ceea ce dumnealui i-a făcut o nespusă plăcere. După ce am stins lumînările şi ne-am băgat în pat, am observat că încăperea noastră era foarte luminată de strălucirea Lunii, aşa că am pariat, între noi, că la lumina care se revărsa peste patul în care ne aflam s-ar fi putut citi un text în manuscris.

Drept urmare, am scos din buzunar un manuscris, pe care el l-a citit cu uşurinţă, din locul în care se găsea. Abia am terminat de discutat pe marginea acelei situaţii, cînd am văzut (faţa mea fiind orientată spre uşa care era încuiată) intrînd în cameră 5 apariţii, care întruchipau nişte femei încîntătoare. Aveau o statură impunătoare, iar rochiile lor, care păreau a fi foarte fine, cu nişte văluri delicate, le acopereau întreg trupul, cu excepţia feţei. Poalele rochiilor, foarte lungi, măturau podeaua. Cele cinci apariţii au intrat pe rînd, înconjurînd camera, pînă cînd prima dintre ele s-a oprit lîngă patul în care mă aflam – îmi ţineam mîna stîngă pe marginea patului; capul mi se odihnea pe mînă şi am decis să nu-mi schimb, nicidecum, poziţia. M-a lovit peste mînă cu o mişcare care părea foarte uşoară, însă nu-mi amintesc dacă era fierbinte, sau rece. Am dorit să aflu, în numele Binecuvîntatei Trinităţi, ce căutau acolo, însă nu am primit nici un răspuns. Apoi, i-am spus domnului C.: „Domnule, vezi ce vizitatoare frumoase avem?”. Dar, înainte de a termina de vorbit, au şi dispărut. L-am găsit pe domnul C. într-un fel de agonie şi am fost nevoit să-l apuc de piept, cu mîna dreaptă, înainte de a putea scoate vreun cuvînt de la el.

După ce şi-a revenit, mi-a spus că a văzut, şi el, frumoasele vizitatoare şi că m-a auzit vorbind cu ele, adăugînd că nu a fost în stare să-mi răspundă fiindcă era înspăimîntat, la vederea unui monstru teribil, care avea o înfăţişare jumătate leu, jumătate urs şi care încerca să ajungă la picioarele patului. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mie nu mi se arătase ceva atît de înfricoşător. A trecut destul de mult timp pînă cînd am reuşit să-l liniştesc, pentru a se putea culca. Deşi fusese, de mai multe ori, ,,vizitat”, în camera lui, şi auzise vorbindu-se despre alte astfel de incidente în casă, a recunoscut că niciodată, în îndelungata perioadă de cînd locuia acolo, nu a mai fost atît de îngrozit ca acum. În ziua următoare, la masă, le-a arătat mai multor persoane semnul de pe piept, pe care fusesem nevoit să i-l provoc, prin strînsoarea mea, ca să-l fac să vorbească, şi a povestit tot ce s-a întîmplat, după care a protestat, spunînd că nu mai vrea să stea în acea cameră niciodată. Eu am hotărît să mai rămîn în încăperea respectivă, neştiind cîte neplăceri urmau să se abată asupra mea. În noaptea următoare, am cerut să-mi fie lăsate în cameră o Biblie şi încă o carte şi am ales să-mi petrec timpul în preajma focului, citind şi meditînd, pînă voi simţi că mi se face somn.

Prin urmare, după ce am cerut familiei permisiunea de a mă retrage, la ora obişnuită, m-am dedicat activităţilor pe care mi le propusesem şi nu am intrat în pat pînă după ora 1 noaptea, cînd am auzit ceva mişcîndu-se prin cameră, asemenea unei femei, într-o rochie lungă, cu care mătura podeaua. Zgomotul era foarte puternic, dar nu am putut să văd nimic, deşi era aproape la fel de multă lumină ca în noaptea precedentă – a trecut pe la picioarele patului şi a dat puţin la o parte perdeaua, după care s-a îndreptat spre uşa unei cămăruţe, prin care a intrat, deşi uşa era zăvorîtă. Mi s-a părut că o aud oftînd şi trăgînd un scaun mare cu piciorul, pe care, după cîte mi s-a părut, s-a aşezat, răsfoind paginile unei cărţi, ceea ce, după cum ştiţi, produce un foşnet diferit. A rămas în aceeaşi postură, uneori suspinînd, alteori trăgînd scaunul şi foşnind cartea, pînă aproape de ziuă. După cele întîmplate, am mai petrecut cîteva nopţi în acea cameră, dar nu am mai fost deranjat niciodată. Deşi domnul C. a murit ulterior, el a fost un om foarte sincer şi a confirmat prima parte a acestei relatări mai multor persoane cu care a stat de vorbă.

În 1950, doamna W. E. Dickson scria Societăţii Americane pentru Cercetări Psihice, descriind propriul caz de bîntuire: „Am avut multe experienţe cu duhuri, încă din copilărie, dar cea mai importantă dintre ele are legătură cu cîinele nostru Butch, care a murit exact cu 1 an în urmă, la vîrsta de 5 ani. Butch trăise cu noi, în casa noastră, şi fusese considerat un membru al familiei. Îl iubeam foarte mult, şi el ne răspundea, la rîndul lui, cu multă dragoste. Butch a murit marţi, 29 martie 1949, la prînz. Marţi noaptea l-am auzit scheunînd şi plîngînd, încontinuu. Nu i-am spus soţului meu, deoarece m-am temut că nu mă va crede. În dimineaţa următoare, el mi-a zis: «Nu ştiu dacă mă vei crede, dar l-am auzit pe Butch plîngînd toată noaptea». Am decis să nu spunem nimănui nimic, dar ne-am schimbat hotărîrea cînd unul dintre vecini (care fusese cu noi cînd Butch a murit) ne-a zis: «Nu ştiu dacă să vă spun, sau nu, dar, noaptea trecută, marţi, am visat că îl aud pe Butch plîngînd – am mers la uşă, am deschis-o şi el era acolo». Singura diferenţă între experienţele noastre a fost aceea că noi eram treji de-a binelea cînd l-am auzit pe Butch, în timp ce prietenul nostru visase că l-a auzit. Timp de aproape două luni după moartea lui Butch, l-am tot auzit plîngînd după mine, iar soţul meu jură că l-a auzit lătrînd, tare, la uşa din spate, cerînd să fie lăsat înăuntru“.

Sir Arthur Becher, un general aflat la comanda unui Stat Major din India, şi-a luat o casă în Kussowlie, pentru sezonul cald. În prima noapte, s-a trezit brusc şi a văzut silueta unei femei băştinaşe lîngă patul lui. S-a ridicat din pat şi s-a luat după apariţia care s-a retras în baie şi a dispărut. Uşa exterioară a băii era încuiată. Cîteva zile mai tîrziu, şi doamna Becher a văzut, lîngă ea, în baie, o femeie băştinaşă, care a dispărut prin aceeaşi uşă, deşi era încuiată. În aceeaşi noapte, fiul lor mai mic, în vîrstă de 8 ani, a tresărit în pat şi a strigat: „Ce doreşti, ayah?“ (,,ayah” – doină indiană – n. trad.), văzînd, desluşit, silueta unei femei în garderobă. Familia a mai locuit cîteva luni în acea casă, dar femeia nu a mai apărut. Au aflat, de la alţi foşti chiriaşi, că acea siluetă apărea, frecvent, în primele nopţi după ocuparea casei. Se spune că o femeie din Caşmir a fost ucisă chiar lîngă uşa care dă spre baie. În acest caz, bîntuirea casei este legată de ocupanţii acesteia, dar şi de casa însăşi.

Faptele prezentate în cele 3 cazuri sînt relativ simple, însă interpretarea lor este, adesea, dificilă. Puşi în faţa unor astfel de date, mulţi oameni refuză, pur şi simplu, să le accepte, deoarece cred că interpretarea lor le va distruge credinţa – în materialismul necreştin, în judecata creştină de după moarte ş.a.m.d. Unele concepţii – precum materialismul – se află într-o relaţie tensionată cu dovezile spectrale, altele, în schimb – inclusiv Creştinismul ortodox -, nu. Să analizăm următoarea schemă explicativă, care se desfăşoară pe mai multe niveluri.

l) Stafiile ca halucinaţii telepatice, prezente în minţile celor vii. Această concepţie este foarte bine formulată de către Podmore, care atribuie fenomenul fantomatic „viselor în stare de veghe”. „Simţul realităţii arată că sursa acestui fenomen rezidă, mai degrabă, în visele celor vii, pe care îi cunoaştem, decît în imaginarele vise ale morţilor necunoscuţi”. „Simţul realităţii”, de care vorbeşte Podmore, îl conduce, astfel, la o explicaţie paranormală. Dar aceasta nu prea poate explica nota de puternică obiectivitate a atîtor relatări despre duhuri, mai ales cînd stafia este văzută de mai multe persoane, în acelaşi timp, sau de persoane independente, în momente diferite.

2) Stafiile ca halucinaţii telepatice, născute din minţile (creierele) celor morţi. MacLellan argumentează: „Putem crede că există posibilitatea ca minţile indivizilor decedaţi să fie active, iar creierul lor să genereze radiaţii chiar şi cînd procesele respiratorii şi circulatorii sînt inactive”. Astfel, „incinerarea pare să fie obligatorie pentru cei damnaţi, dacă doresc să nu ajungă în iad!”. MacLellan este convins că minţile defuncţilor pot fi obligate, de către „agenţi pricepuţi în magie, sau în vrăjitorie”, să se angajeze în activităţi spectrale anormale. Evident, această intervenţie necromantică trebuie făcută „la scurt timp după moartea persoanei”. Teoria lui MacLellan, prin mutarea accentului dinspre cei vii spre cei morţi, rezolvă problemele rămase în suspans la punctul 1, dar eşuează în cazul apariţiilor spectrale ale unor persoane al căror creier a fost incinerat (moarte prin foc), sau a fost complet distrus, în vreun alt mod.

3) Stafiile ca aură umană reziduală. Aura este un înveliş, sau un nor luminos, ce radiază din trup şi îl înconjoară. El este numit, uneori, „trup subtil”, sau „trup eteric”, ori (cînd este separat de trup) „dublul uman”. O literatură foarte bogată se ocupă de acest subiect, inclusiv experimente care încearcă, desigur, cu un oarecare succes, să facă vizibilă aura cu ajutorul unor ecrane chimice. Dacă aura există cu adevărat, atunci nu este deloc iraţional să se considere că ea ar putea continua, un timp, chiar şi după moartea trupului, la fel cum strălucirea unui bec electric poate fi văzută cîteva momente după comutarea întrerupătorului. Deoarece aura este umană, nu impersonală, ea va reacţiona la fel cum a reacţionat persoana pe care o reprezintă. Cele mai multe apariţii fantomatice sînt asociate sinuciderii, pasiunii, morţii violente, sau unei tensiuni emoţionale puternice.

Probabil că emoţia puternică este cea care eliberează aura şi o determină să „bîntuie“, o vreme, prin locurile familiare persoanei decedate – în special prin acele locuri care au, într-un fel, sau altul, legătură cu trauma emoţională. Stafiile reprezintă, în general, persoane decedate recent, sau relativ recent. Aura se stinge treptat după moarte, ceea ce ar lămuri de ce, în zilele noastre, sînt raportate puţine fantome ale soldaţilor romani. Cu cît este mai violentă trauma morţii, sau starea emoţională a decedatului, cu atît mai lungă este „viaţa” aurei sale – acest aspect ar explica fantomele din castele, deoarece istoriile asociate lor presupun, aproape întotdeauna, evenimente înfiorătoare. Dar, trebuie să specificăm faptul că aura nu este persoana – de aceea, această explicaţie nu neagă intrarea imediată a defunctului în locuinţa lui eternă, chiar dacă aura sa continuă, pentru un timp, să umble pe Pămînt. În plus, asemenea fantomelor animale, existenţa ei nu necesită nici măcar nemurirea sufletului.

4) Stafiile sînt chiar morţii înşişi, porniţi pe calea spre răsplata eternă, condiţionată de relaţia, sau de lipsa relaţiei lor cu Isus Christos pe Pămînt, dar care încă nu au intrat pe deplin în posesia acelei răsplăţi. Marele Jung-Stilling a scris: „Sufletele care nu au murit de tot faţă de lume şi a căror imaginaţie este încă plină de ideile foarte îndrăgite de ele în fosta lor viaţă caută să ducă la îndeplinire acele idei. De aici derivă binecunoscuta bîntuire a clădirilor vechi”..Trebuie să subliniem că această concepţie nu este, nicidecum, credinţa romano-catolică în Purgatoriu (nu face nici o aluzie la ispăşirea păcatelor prin fapte), nici nu contrazice, neapărat, textul din Evrei 9:27 („oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar, după aceea, vine Judecata”), deoarece nu sugerează nici amînarea, nici o posibilă răsturnare a Judecăţii în momentul morţii, ci prelungeşte intervalul de timp dintre momentul morţii şi intrarea în Rai, sau în Iad, pentru a explica fenomenul fantomatic, care manifestă mai multă independenţă decît ar permite „aura umană”, fără să îl antreneze, totuşi, în misiuni angelice, sau demonice pentru cei vii.

5) Stafiile sînt oameni damnaţi trimişi înapoi pe Pămînt, să-i bîntuie pe cei vii, sau contrafaceri satanice ale morţilor. Cînd un om, care I s-a împotrivit lui Christos atît de mult pe Pămînt, încît mîntuirea sa este foarte îndoielnică, se întoarce din morţi ca să le facă rău celor vii, revenirea lui în lumea noastră se realizează prin influenţe satanice. Dacă, însă, se scoală din morţi persoane mîntuite, care par a nega credinţa şi încearcă să-i vatăme pe cei vii, putem trage concluzia că este vorba de o contrafacere satanică. Dacă Satan se poate transforma într-un înger de lumină (2 Cor. 11:14), cu siguranţă că el se poate transforma şi într-un sfînt mort”.

6) Duhurile sînt oameni mîntuiţi, trimişi de Dumnezeu înapoi pe Pămînt, cu o misiune specială. Apariţia lui Ilie şi a lui Moise pe Muntele Schimbării la Faţă pare a fi un exemplu clar al acestui fenomen (conform, mai ales, Matei 17:3, 8). O replică modernă a sa ar fi apariţia lui C. S. Lewis în faţa lui J. B. Phillips.

Aceste 6 niveluri explicative ne pun la dispoziţie instrumentele necesare pentru abordarea celor mai atestate fenomene spectrale. Sînt cazuri cînd se pare că o interpretare se potriveşte cel mai bine datelor, alteori alta. Dar, această abordare multiplă ne duce la o concluzie importantă, care nu poate fi subliniată îndeajuns: nici o apariţie nu dovedeşte, indiscutabil, supravieţuirea după moarte. De ce? Fiindcă, teoretic, putem apela la telepatie, sau la aura umană pentru a o explica. Astfel se explică următorul paradox aparent: în pofida numărului impresionant de dovezi spectrale şi mediumistice ale „supravieţuirii”, unii dintre cei mai distinşi cercetători ai fenomenelor psihice nu cred că omul supravieţuieşte după moarte.

Deşi susţine că, în lumina mesajelor comunicate de mediumi, care implică aluzii clasice de specialitate, cea mai satisfăcătoare ipoteză este că „sîntem în contact indirect cu o parte din personalitatea ce încă supravieţuieşte a unui savant – şi anume F. W. H. Myers”, Gardner Murphy spune despre sine: „Am, acum, 60 de ani. Dar nu mă aştept să mai exist şi după moarte”. C.D. Broad şi-a încheiat Conferinţele Perrott, de la Universitatea Cambridge, dedicate cercetărilor psihice, cu următoarele cuvinte: „În ceea ce mă priveşte, aş fi mai mult iritat decît surprins dacă aş persista, în vreun sens, imediat după moartea trupului meu. Nu putem decît să aşteptăm şi să vedem, sau, invers (ceea ce nu este mai puţin probabil), să aşteptăm şi să nu vedem”.

Acesta este tristul rezultat, cînd cineva se bazează pe facultăţile extrasenzoriale, sau pe bîntuirea fantomelor, pentru a rezolva problema supravieţuirii după moarte. Şi problema aceasta este prea importantă, ca „să aşteptăm şi să vedem” – mai ales dacă Biblia are dreptate cînd prezintă două destine eterne. Soluţia? Verificaţi dovezile singurei instanţe validate de victorie totală, prin forţe proprii asupra morţii (fizică şi spirituală, nu numai „spectrală”): Învierea lui Isus Christos. Încă trăiau mai bine de 500 de martori ai evenimentului, cînd, în 56 d. Chr., Pavel a putut să scrie, fără teama că va fi contrazis: „Unde îţi este biruinţa, moarte?… Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Christos” (1 Cor. 15).

În favoarea încrederii în spiritismul promovat de mediumi se pot spune încă şi mai puţine. Dacă nu este bine să tratăm cu uşurinţă jocul de tarot şi piticii din poveşti, cu siguranţă că morţii ar trebui, cu atît mai mult, lăsaţi în pace. Cu cît ne apropiem mai mult de tronul Celui Atotputernic, sau de genunea Infernului, cu atît trebuie să fim mai atenţi. Fiindcă nu au înţeles acest adevăr, spiritiştii au căzut în cea mai mare eroare religioasă. Spiritismul a devenit, literalmente, o biserică (sau, mai bine zis, o antibiserică), a cărei mărturisire de credinţă elimină conceptul gravităţii păcatului, al morţii ispăşitoare a lui Isus Christos, al pedepsei eterne şi promite „un progres nesfîrşit”, pe baza autodesăvîrşirii morale. Episcopul Arthur A. Ford, de la Biserica Spiritualistă, care se simţea foarte bine predicînd în cercurile universaliste şi a cărui carieră în propria comunitate religioasă a fost marcată de o proastă reputaţie şi de suspiciunea unui scandal, l-a ajutat pe fostul Episcop James Pike să comunice cu fiul său, care decedase în septembrie 1968. Mesajul lui James jr., care se sinucisese, i-a fost comunicat lui Pike prin Ford, în următorii termeni: „Vrea să înţelegeţi că nici dumneavoastră, nici un alt membru al familiei dumneavoastră nu aveţi dreptul să vă simţiţi vinovaţi, sau să credeţi că l-aţi dezamăgit în vreun fel“. Cîteva luni mai tîrziu, în perioada 17-19 noiembrie 1967, eram, împreună cu Pike, principalii vorbitori la o conferinţă protestatară, organizată de Universitatea McMaster, din Hamilton, Ontario. Starea Episcopului era prea jalnică pentru a putea fi descrisă – se agita mereu, ca un star de cinema plin de sine; întrerupea, brusc, conversaţia, pentru a se repezi la uşă, ca să bată pe umăr un demnitar care tocmai intra; era total nepregătit pentru intervenţiile lui formale; iraţional (se baza pe „dovezile” mult prea evident interesate ale existenţei fiului său, dispreţuind toate dovezile temeinice în sprijinul supranaturalului citate din Scriptură şi din Istorie); şi (mai presus de toate) era avid de aclamaţiile publicului (a introdus în discuţie politica „imorală” a Statelor Unite în Vietnam, cînd se discutau cu totul alte subiecte, primind, astfel, ovaţiile studenţilor canadieni radicali, cărora ar fi trebuit să li se amintească practicile restrictive ale propriului lor Guvern faţă de imigranţi).

Dacă există vreun argument convingător împotriva preocupărilor spiritiste, Pike este acela. După cum singur a spus, ,,s-a descotorosit de Trinitate, de Naşterea din Fecioară şi de Încarnare” şi, pierzînd toate criteriile pentru testarea duhurilor, a devenit unealta lor involuntară. Oricît de incredibil ar părea (dar, totodată, este un memento clar al stării teologice în care a ajuns romano-catolicismul contemporan), un scriitor dominican avangardist care tratează teme oculte i-a făcut lui Pike următorul elogiu: ,,James A. Pike a fost, pentru mulţi, un simbol viu al călătoriei creştinului contemporan spre o înţelegere tot mai profundă a misterului ultim al vieţii. Totuşi, el a reuşit să rămînă credincios Bisericii lui, deşi a colindat prin labirintul teoriilor, pretenţiilor şi experienţelor oculte. Exemplul lui îi poate împiedica pe alţii, în căutările lor, să depăşească limita, plonjînd în necunoscut”. Poate că exemplul lui Pike îi va împiedica, într-adevăr, pe alţii să depăşească limita, dar aceasta va fi pentru că felul tragic în care a negat adevărurile creştine şi s-a implicat în miasma spiritualismului va sluji, mereu, ca un avertisment înfricoşător. Să încheiem analiza acestui subiect întunecat cu judecata bine informată a unui anglican, care a rămas, cu adevărat, „credincios Bisericii Lui“: „Spiritismul este folosit de marele duşman al sufletelor noastre în războiul lui continuu împotriva lui Isus Christos şi a Bisericii Lui”.

John Warwick Montgomery

COMENTARII DE LA CITITORI