Stalin (1)

in Așa vă place istoria

 

 

În ziua de 6 decembrie 1878, s-a născut, în orăşelul Gori, din Georgia, cel de-al treilea fiu (primii doi muriseră în fragedă pruncie) al soţilor Djugaşvili-Vissarion Ivanovici, cizmar, şi Ekaterina Gheorghievna, spălătoreasă. A fost botezat Iosif, dar lumea îl ştia de Soso. Potrivit unor surse demne de încredere, anul naşterii lui Stalin ar fi 1879. A fost contemporan cu Albert Einstein, generalul MacArthur, Lordul Beaverbrook şi Lev Troţki. La Berlin, Disraeli şi Bismarck încheiau un Tratat care aducea pacea în Europa; la Sankt-Petersburg, Piotr Ilici Ceaikovski compunea ,,Lacul lebedelor”, iar Feodor Dostoievski scria ,,Fraţii Karamazov”; la Londra se introducea iluminatul public bazat pe electricitate şi se punea în funcţiune prima centrală telefonică.

În schimb, Gori era un loc uitat de lume. Stalin s-a născut într-o căsuţă de cărămidă cu un singur nivel. Cînd Stalin a devenit celebru, casa a fost transformată în altar, încorporat într-un templu în stil grecesc. Părinţii lui Stalin trăiau într-o sărăcie cruntă. Tatăl era un beţiv, amator de ciacia, o băutură spirtoasă obţinută din distilarea tescovinei. Cînd se îmbăta, îşi bătea şi nevasta, şi băiatul.

Pînă la urmă, a fost omorît într-o încăierare dintr-o tavernă, fiind lovit cu un topor. Data decesului nu e sigură, însă anul este 1906, cînd fiul său avea doar 18 ani. Unii spun că Stalin însuşi a pus la cale uciderea tatălui său. Dar omorul nu-i intrase în obişnuinţă. În schimb, mama lui a trăit pînă la adînci bătrîneţi. Era o femeie foarte religioasă (ortodoxă georgiană), avea prieteni din rîndurile clerului şi s-a îngrijit ca Iosif să primească o educaţie bună. Băiatul avea 1,68 m înălţime, părul negru şi des, ochii galbeni (femeile ziceau că sînt „galbeni ca mierea”). Faţa îi era ciupită de vărsat de vînt, iar braţul stîng îi era ţeapăn şi puţin mai scurt decît dreptul, din cauză că fusese călcat, în copilărie, de o căruţă. Două degete de la piciorul stîng le avea lipite.

Nu încape discuţie că băiatul era inteligent, iar maică-sa dorea să-l vadă preot. Avea voce frumoasă, de sopran, şi se remarca în corul de băieţi. Cu timpul, a devenit un foarte bun tenor. Mama i-a asigurat 4 ani de studii la şcoala bisericească din Gori, unde a învăţat să vorbească excelent limba rusă, deşi avea un accent gutural, să citească şi să scrie în georgiană şi în rusă, în greacă şi latină, dar a studiat şi matematica, geografia şi Istoria. Şi-a continuat, apoi, studiile la seminarul teologic din Tbilisi, capitala Georgiei. I-a mers bine acolo şi a învăţat cu sîrg pînă cînd, convertindu-se la marxism, a început să participe la activităţi politice ilegale, ceea ce i-a atras exmatricularea din şcoală.

Cînd a împlinit 18 ani, era un tînăr bine educat. Se exprima limpede şi cu uşurinţă în scris, avea un vocabular bogat. Citise multă literatură rusă şi georgiană (îşi spunea Koba, după numele unui erou popular georgian), făcuse traduceri din autori germani, francezi şi englezi, precum şi din clasicii latini. Ştia să descifreze partituri şi ar fi putut deveni un cîntăreţ profesionist. Opera lui preferată era ,,Ivan Susanin”, de Mihail Glinka, dar mergea, deseori, şi la ,,Cneazul Igor”, de Alexandr Borodin. Avea gusturi ceva mai bune decît ale colegului dictator Hitler, care, cu toate că se declara admirator al lui Richard Wagner, prefera ,,Văduva veselă”, de Franz Lehár. Era mai educat decît Hitler, ca să nu mai vorbim de Mao Tze Dun. Nu rîvnea să atingă iscusinţa lui Mao la caligrafie şi poezie, deşi a avut, şi el, unele efuziuni poetice, dintre care s-au şi păstrat cîteva. Expresia lui favorită era „bezna pădurii ce totul ascunde”. Scrisorile şi le compunea cu multă pricepere, iar textul lor era foarte bine redactat. S-au păstrat multe scrisori, fie dactilografiate, fie olografe, şi chiar i s-au publicat două volume. La maturitate, Stalin poseda o bibliotecă de 20.000 de volume, impresionantă din punctul de vedere al mărimii, cuprinzînd autori clasici, în diverse traduceri, precum şi autori ruşi. Se ştie că a citit ,,Război şi pace”, ,,Bîlciul deşertăciunilor”, ,,Doamna Bovary”, ,,Faust” şi că îi erau cunoscute cîteva dintre piesele lui Shakespeare, mai ales ,,Furtuna”. (Se identifica, poate, cu Prospero.) A scris mult pe teme politice şi ideologice, iar o mare parte a lucrărilor au fost publicate, cea mai de seamă dintre ele fiind ,,Problemele leninismului”. Textul nu e nici pe departe atît de plicticos pe cît ne-am putea imagina, conţinînd multe idei valoroase. („Există o gravă confuzie între ţărănimea săracă şi ţărănimea bogată, iar ţărănimii de mijloc nu i s-a găsit locul potrivit între ele. Nu uitaţi: ţărănimea de mijloc oscilează permanent”). Cartea este, în fond, o culegere de prelegeri – destinate studenţilor, activiştilor de partid şi funcţionarilor de stat – şi de cuvîntări ţinute cu ocazia întrunirilor Comitetului Central şi a congreselor partidului. De ce şi-a pierdut Soso – aşa cum îi spunea întotdeauna mama sa, care îl adora – credinţa în Dumnezeu? Pe la vîrsta de 15 ani, Creştinismul începuse să-i facă probleme. I se spusese că, dacă nu va posti înainte de împărtăşanie, va fi nimicit de trăznet, dar Soso şi un coleg de-al lui au decis să-L pună la încercare pe Dumnezeu. Au luat împărtăşania după ce tocmai mîncaseră, dar nu li s-a întîmplat nimic. Numai că Soso era omul care avea nevoie de o credinţă, iar dacă pentru el Creştinismul murise, sau era pe cale de a dispărea, trebuia să-l poată înlocui cu altceva. L-a citit pe Marx, şi astfel a început credinţa lui în marxism. Pentru Stalin, marxismul a fost un substitut al religiei, de care l-a legat un ataşament înflăcărat tot restul vieţii. A rămas marxist pînă la moarte, în ciuda faptului că din multe puncte de vedere era de un cinism fără margini, însă n-a fost niciodată cinic cu privire la marxism, deşi, fără să-şi dea seama, l-a remodelat, astfel încît să servească obiectivelor lui personale.

În al doilea rînd, moştenise, de la tatăl său, o fire violentă. Pentru el, era normal să li se alăture bolşevicilor (care constituiau majoritatea), fiindcă erau adepţi ai violenţei, spre deosebire de menşevici (minoritatea), care de cele mai multe ori respingeau violenţa ca mijloc de atingere a scopurilor. Menşevicii aleseseră calea partidelor socialiste europene şi doreau să creeze o „opoziţie legitimă”, contrară strategiei leniniste de acţiune clandestină. Cert este că, intrînd în politică, Stalin a devenit un bandit politic. Însă înclinaţia lui spre violenţă se manifesta emoţional, intelectual, dar mai ales verbal. Sigur că, în calitate de revoluţionar, deţinea arme, pe care uneori le şi folosea. Dar, cu puţine excepţii, foarte cunoscute, el, personal, n-a omorît pe nimeni. Era evident că aproba ideea uciderii pentru a-şi realiza utopia, la fel ca şi Marx, în teorie, sau ca şi Lenin, şi în teorie, şi în practică. Dar, tot asemenea lor, Stalin nu-şi ucidea niciodată, cu mîna lui, duşmanii, sau „duşmanii de clasă”: se aştepta ca treaba asta s-o facă alţii. De asemenea, dacă putea să evite, nu asista niciodată la execuţii, cu atît mai puţin la tortúri, cu toate că era perfect de acord cu ambele, în acest sens semnînd mii de aprobări. Al treilea motiv al trecerii lui Soso de la Creştinism la bolşevism a fost originea sa georgiană. Georgia era un teritoriu transcaucazian, cu o suprafaţă de vreo 70.000 de kilometri pătraţi, diferit de Rusia şi despărţit de aceasta de un lanţ muntos foarte înalt. Era o ţară însorită, o ţară a strugurilor, a vinului şi a măslinilor, unde clima avea, din cînd în cînd, accente subtropicale. Spre deosebire de Rusia, Georgia aparţinuse Imperiului Roman încă din Secolul I î.Chr şi fusese creştinată în ultima parte a Secolului IV d.Chr., cu mult înainte de Rusia. Făcuse parte din Imperiul Byzantin, şi apoi din Imperiul Otoman. Nu a avut nimic de-a face cu Rusia pînă la începutul Secolului XIX, iar ocuparea Georgiei de către ruşi fusese încheiată cu doar cîţiva ani înainte de naşterea lui Soso.

Guvernul ţarist îi persecuta pe naţionaliştii georgieni şi îi numea „bandiţi”. Tînărul Stalin şi-a concentrat ura asupra ţarului şi a poliţiei lui secrete, Ohrana. Nu pentru c-ar fi fost el naţionalist georgian. Învăţătura marxistă îl ţinea departe de aşa ceva. Se ştie, însă, că social-democraţii mai violenţi erau recrutaţi cu precădere din rîndul minorităţilor persecutate: evrei, polonezi, armeni, georgieni şi alte grupuri distincte, toţi aceştia reprezentînd cea mai mare parte a bolşevicilor. Cei mai mulţi dintre ei îşi schimbau numele ca să-şi ascundă originea etnică, alegîndu-şi unele cu sonoritate rusă, sau care sugerau severitate, cruzime. Acelaşi lucru îl făceau şi bolşevicii ruşi. De pildă, Skriabin şi-a schimbat numele în Molotov, adică „Ciocan”. La începutul carierei sale de bolşevic, Soso şi-a spus, la un moment dat, Stalin, cuvînt care, în limba rusă, înseamnă oţel – lesne de pronunţat, de memorat şi de scandat în lozinci. Din 1913, a început să folosească tot mai des acest nume. Stalin s-a întîlnit prima oară cu Lenin (născut Vladimir Ilici Ulianov) în 1905, la o conferinţă, în oraşul Sankt-Petersburg. Îi citise, plin de admiraţie, scrierile, şi avea în minte imaginea unui om de statură gigantică, o „acvilă de munte”, cum era supranumit în propaganda bolşevică timpurie. „Imaginaţi-vă consternarea”, scrie Stalin, „cînd am dat cu ochii de un bărbat ca toţi ceilalţi, de înălţime submedie, asemenea oricărui om obişnuit”. Se înţelegeau destul de bine. Cu toate că n-au fost niciodată prieteni, Lenin, care la vremea aceea devenise conducătorul facţiunii bolşevice, a văzut în Stalin un om folositor partidului, pentru că şi-a dat seama de admirabila şi profunda lui înclinaţie spre violenţă. Lenin i-a trasat sarcina să strîngă fonduri pentru partid din jafurile comise asupra oficiilor poştale şi a băncilor. Stalin a recrutat, de îndată, o bandă de spărgători înarmaţi, dar şi cîteva fete, care au consimţit să aibă rol de momeală şi paravan. În ziua de 13 iunie 1907, Stalin a condus cea mai mare operaţiune de pînă atunci, o ambuscadă, în care a fost prins un transport de numerar, echivalentul a 25.000 de lire sterline, în bancnote cu valori nominale mari, destinate principalei bănci din Tbilisi. Banii, transportaţi în două furgoane, erau păziţi de o escortă de cazaci. Operaţiunea a fost plănuită şi dirijată de Stalin, dar atacul propriu-zis a fost condus de prietenul lui, Simon Ter-Petrosyan, o matahală de armean, pe care Stalin îl cunoscuse drept Kamo. În ambuscada din piaţa principală din Tbilisi au participat 20 de tîlhari înarmaţi. Sub furgoane au fost aruncate 8 grenade de mînă, aduse clandestin în piaţă de două fete. Mulţi cazaci şi trecători şi-au pierdut viaţa, iar atacul a ajuns în atenţia presei nu doar în Rusia, ci şi în străinătate. Bancnotele furate au fost distribuite rapid în reţeaua bolşevică, unele au fost trimise unde stătea Lenin, apoi în Finlanda.

Stalin şi-a început activitatea bolşevică după ce a fost exmatriculat de la seminar, în 1899. Lucra la o staţie meteorologică şi într-o băcănie, însă cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o organizînd jafuri mărunte. A fost, probabil, cel mai eficient şi mai sigur colector de fonduri pentru Lenin. În 1905, s-a căsătorit cu prima soţie, Ekaterina Svanidze, croitoreasă, o frumuseţe de femeie. Era credincioasă şi l-a obligat pe Stalin să se cunune în biserică, lucru ţinut ascuns de camarazii săi revoluţionari. În 1907, li s-a născut primul copil, Iakov, care în 1940 a fost mobilizat în armata sovietică, iar în 1941 a fost capturat de nemţi. A murit într-un lagăr de prizonieri de război. (Stalin a refuzat să negocieze răscumpărarea lui.) Destul de îndrăgostit de Kato – cum îi spunea el soţiei – ca să accepte o căsătorie religioasă, Stalin nu a vrut să renunţe, însă, la viaţa politică şi la activităţile lui riscante şi ilegale, în special la spargerile de bănci. Era mai tot timpul plecat de acasă. Kato s-a îmbolnăvit de tifos şi, după multă suferinţă, a părăsit această lume, în ziua de 22 noiembrie 1907. Stalin a fost nimicit de moartea soţiei sale, dar s-a consolat destul de repede cu alte femei. Avusese parte de o căsătorie tipic bolşevică. La fel a fost şi căsătoria lui Lev Troţki: şi-a lăsat nevasta şi pe cele două fiice în plata Domnului. Unii bolşevici, printre care Molotov şi Lenin, s-au însurat cu activiste care au avut parte de o carieră politică de succes, însă nu lipsită de riscuri. (Polina Molotov a fost încarcerată pe baza unui mandat de arestare semnat de propriul soţ, sub privirea atentă a lui Stalin.) Iosif Vissarionovici Stalin le antipatiza pe soţiile colegilor de partid şi a dispus uciderea a cel puţin 4 dintre ele. A doua lui soţie, Nadia, a făcut, şi ea, carieră în cadrul partidului, dar i-a fost cu neputinţă să suporte ororile puse la cale de Stalin, ca şef al unui regim care îi omora, în mod sistematic, pe membrii opoziţiei. S-a împuşcat în 1932, după ce i-a dăruit 2 copii lui Stalin: Vasili, căruia alcoolismul i-a luat viaţa în 1962, şi Svetlana, care a supravieţuit, a apucat să-şi scrie memoriile, povestind împrejurările periculoase ale fugii sale din Uniunea Sovietică, pentru a se stabili în Occident. Svetlana a murit în noiembrie 2011. În ultimii ani ai Imperiului Ţarist, cariera lui Stalin a fost presărată de numeroase incidente. Informaţiile diferă de la o sursă la alta, dar se ştie că a petrecut un timp la Baku, centru petrolier prosper de la Marea Caspică. A participat la conferinţele social-democraţilor, ţinute în Finlanda, Suedia şi Anglia. A scris, sub îndrumarea lui Lenin, diverse materiale, printre care şi un articol despre marxism şi „chestiunea naţională”, problemă care, din punct de vedere intelectual, a fost de un interes aparte şi care, din punct de vedere emoţional, l-a dominat pînă în ultima clipă a vieţii. Punctul său de vedere în problema naţională era o combinaţie de inevitabil conformism internaţionalist şi toleranţă multietnică, pe de o parte, cu o ură neîmpăcată faţă de unele naţionalităţi, pe de altă parte. Îi detesta pe armeni, iar de-a lungul timpului şi-a omorît 6 dintre colegii armeni. (Nu se ştie ce l-a făcut să-l cruţe pe vechiul său camarad din biroul politic, Artem Mikoian, cu toate că-şi bătea joc de accentul armenesc şi de manierismul lui în comportament şi-i punea pe unii actori să-l imite.) Era antisemit, dar nu la fel ca Hitler. Adică nu-i făcea răspunzători pe evrei de toate conspiraţiile de pe lume, sau de alte activităţi cvasioculte. Dar îi considera periculoşi, perfizi, mincinoşi şi corupţi. Ura lui instinctivă faţă de Troţki, pe care l-a dispreţuit de cînd l-a întîlnit, în 1904, era ura unui antisemit. (Stalin îi detesta mai ales pe evreii din Odessa, din rîndul cărora făcea parte şi Troţki.) În scrierile sale despre naţionalităţi face 154 de referiri la evrei, toate ostile, sau negative. Evreii erau, printre altele, „mercenari”, „necinstiţi”, „interesaţi”, „obtuzi”, „ostili Rusiei”. Îi displăceau micile grupuri etnice care trăiau în Rusia ţaristă şi a deportat, periodic, comunităţi ale acestora în Siberia. S-a folosit de invazia naziştilor, din iunie 1941, pentru a ordona deportări în massă, care au dus la suferinţe înspăimîntătoare. Îi ura în mod deosebit pe polonezi, chiar mai mult decît pe evrei. Avea convingerea că sînt duşmanii de moarte, ireconciliabili, ai Rusiei şi ar fi exterminat cu plăcere întreaga naţiune poloneză, împărtăşind, astfel, şi punctul de vedere al lui Hitler.

În ultimii ani ai ţarismului, Stalin şi-a petrecut mult timp ascunzîndu-se de Ohrana, sau în arest, la interogatorii, întemniţat, ori în detenţie preventivă în Siberia, de unde tot evada. Din cîte se cunoaşte, a fost arestat de cel puţin 7 ori, iar de 5 ori a fost condamnat la detenţie preventivă. A stat cu totul 5 ani şi jumătate în Siberia, în Kostino, Kureika, Acinsk, precum şi în alte locuri. Acolo nu se găseau lagăre de concentrare, ci nişte clădiri situate în sate îndepărtate, destinate celor cărora li se stabilise domiciliul forţat, sau fuseseră deportaţi. Nu era greu să evadezi, aşa că Stalin n-a rămas niciodată în locurile acelea prea mult timp. Ohrana îl ştia ca pe un cal breaz, păstrîndu-se multe dintre fotografiile făcute de poliţie cu ocazia arestărilor.

E uimitor cît de incapabilă era poliţia ţaristă atunci cînd avea de-a face cu duşmanii consacraţi şi brutali ai regimului, aşa cum era Stalin. Însă, trebuie să ţinem seama de faptul că Stalin întreţinea, uneori, relaţii apropiate cu unii ofiţeri superiori ai Ohranei şi, după cum reiese din arhive, Stalin era informatorul lor. (Cele mai multe dosare au dispărut în timpul Revoluţiei din 1917, cînd arhivele poliţiei secrete au fost jefuite şi arse, însă cîteva s-au păstrat.) După cîte se ştie, Stalin n-a fost niciodată agent permanent al poliţiei, dar, din cînd în cînd, era remunerat, serviciile lui fiind îndeajuns de apreciate pentru ca tratamentul ce i se aplica, în urma unei arestări, să fie ceva mai blînd. Îi turna cu precădere pe menşevici, dar îi denunţa şi pe duşmanii personali. Activitatea sa de revoluţionar de profesie, pe care a desfăşurat-o timp de 18 ani, i-a conturat definitiv caracterul. Nu a fost implicat doar în jafuri armate ce se soldau cu omoruri, ci şi în şantajarea colegilor săi, în săvîrşirea unor falsuri şi în nesfîrşite intrigi. Învăţăturile creştine pe care le deprinsese de la mama sa au fost cu totul şterse şi înlocuite cu un secularism aspru şi imoral, care punea „cauza” mai presus de orice morală şi justifica orice crimă comisă în numele „principiilor revoluţionare”. Tot în această perioadă a început să folosească limbajul dublu. Cînd vorbea despre jaful armat comis asupra unei bănci, spunea „expropriere”. Uciderea „duşmanilor de clasă” devenea „acţiune directă”, sau „acţiune de prim ordin”. Expresia „măsuri extreme” se putea referi la orice, inclusiv la tortură. Aceia au fost anii în care învăţătura marxist-leninistă a prins rădăcini în mintea lui Stalin. Îl admira pe Lenin, pînă la un punct, şi îi cunoştea bine scrierile. Prefera cărţile lui Lenin decît pe cele al lui Marx, al cărui ,,Das Kapital” nu l-a citit niciodată în întregime. (Dar cine l-a citit, în afară de Isaac Deutscher?!). În Lenin vedea „conducătorul obligatoriu”, cel a cărui viaţă trebuie ocrotită cu orice preţ. Totuşi, stima pe care i-o purta lui Lenin era justificată. Lenin era de viţă nobilă şi a trăit ca rentier, pînă cînd fratele lui mai mare a fost executat. Faptul că Lenin avea sînge evreiesc, precum şi strămoşi calmuci (populaţie mongolă stabilită în partea europeană a Rusiei – n.t.) şi suedezi, i-a trezit suspiciunea lui Stalin. L-a ajutat de multe ori să se ascundă de poliţie. Odată, vrînd să-l scape pe Lenin dintr-o încurcătură, Stalin l-a convins să-şi radă barba. S-a păstrat o fotografie, în care Lenin apare fără barbă şi unde este de nerecunoscut. La rîndul său, Stalin era un maestru al deghizării, la care recurgea adesea, însă mustaţa nu şi-a ras-o niciodată. Şi-a lăsat barba să-i crească în 1900 şi a păstrat-o pînă la moarte. Era convins că mustaţa îl face atrăgător în ochii femeilor.

(va urma)

PAUL JOHNSON

COMENTARII DE LA CITITORI